Amazon MP3 Clips

joi, 24 martie 2011

Eroina fara cruce - Smaranda Braescu


Aviatoare si parasutista de renume international, detinatoare de recorduri mondiale neegalate, si-a sfarsit viata sub nume fals, intr-un mormant fara cruce, pentru a scapa de prapadul la care au fost supuse elitele Romaniei interbelice de catre comunisti. Un destin dramatic, dublat de indiferenta autoritatilor de azi.


Mormant cu nume strain
Maria Popescu. Un nume comun, pe o cruce comuna. O cruce ascunsa intr-un desis de tufe inalte si spinoase, incarcate de chiciura murdara, intr-o dupa-amiaza mohorata de inceput de februarie. Acolo au ingropat-o, in frig si in tacere, pentru ca macar in moarte sa scape de haitasii comunisti ce o cautau de mai bine de doi ani. Spre sfarsitul vietii, dupa ce se acoperise de glorie prin zborurile si sariturile ei temerare cu parasuta, in loc sa se bucure, egoist, de celebritate, a avut o tresarire de patriotism, protestand vehement, pe plan international, pentru nerusinarea cu care comunistii falsificasera alegerile in 1946. Un protest semnat cu numele acela stralucitor, care lasase dare fosforescente in memoria inceputului de veac 20.
Era o vedeta mondiala. Zambetul ei trona pe primele pagini ale ziarelor vremii, la bordul unui superb avion Miles Hawk. Fusese prima parasutista din Romania si a treia din Europa, doborase recordul mondial feminin si apoi pe cel absolut, la saritura cu parasuta. Fusese primul european cu brevet de pilot obtinut in Statele Unite, zburase prin ceata peste Canalul Manecii… A fost condamnata in lipsa, la inchisoare. Dar decat sa le cada in mana comunistilor, glorioasa Smaranda Braescu a preferat sa se ascunda sub o identitate falsa, luand drumul bejeniei, imbracata in straie de calugarita greco-catolica. Maria Popescu. Asa avea sa-i scrie si pe cruce, la Cluj, in Cimitirul Central, 2 ani mai tarziu, in 1948: Maria Popescu. Un nume comun pe o cruce comuna, la capataiul unui destin cum n-a fost altul.

“Vreau sa fiu pilota!”
“Vreau sa fiu pilota si sa am avionul meu!”, le-a spus intr-o buna zi Smaranda parintilor ei. Era in 1912 si avea 15 ani. Mandita, cum era alintata in familie, tocmai vazuse, la Barlad, pentru prima oara in viata, un avion.
Erau anii nebuni in care omul prinsese, in sfarsit, aripi, iar Mandita visa cu ochii deschisi sa se ia la harjoana cu norii, in inaltul vazduhului. Asculta fascinata povestile in care fratii mai mari evocau curajul si desavarsitul talent pe care francezul Louis Bleriot, printul Gheorghe Valentin Bibescu, inginerul Gheorghe Negrescu si, mai presus de toti, Aurel Vlaicu, le personificau cu infinita noblete.
Unul dintre fratii sai, pictorul Tache Braescu, mare pasionat de aviatie, o prezinta pe Smaranda pilotilor de la Scoala Militara de Aviatie de la Tecuci, localitate invecinata cu Hantestiul, satul natal. Asa ajunge Smaranda sa zboare pentru prima oara. Visul de a pilota ea insasi era insa departe pe-atunci. Avioanele le erau interzise femeilor. Indeletnicire prea periculoasa si grea. Dar tanara nu se lasa si bate hotarat la usa comandantului scolii de aviatie din Tecuci, starnind uimirea elevilor militari, prin aparitia ei strengareasca, pe holurile comandamentului. “Vreau sa fiu pilota!”, i-a spus ea, ferm, colonelului Enescu Athanase, poreclit “Berbecu”. Dar comandantul isi respecta porecla: e de neinduplecat. N-a mai pomenit asa ceva in viata lui! O femeie sa zboare!? O trimite sa se adreseze “organelor superioare de la Bucuresti”. Smaranda iese cu lacrimi in ochi din cabinetul comandantului si le spune, in trecere, baietanilor care erau pe hol: “Ma voi duce si acolo si nu ma mai inapoiez pana nu reusesc!”", marturiseste, mai tarziu, comandorul aviator in rezerva Ion Popescu.
Mandita intelege ca portile pilotajului sunt inchise, asa ca se orienteaza spre parasutism. Celebrul inventator si parasutist german Otto Heineke e sensibilizat de dragostea pentru aventura a Smarandei Braescu si o incurajeaza sa urmeze cursurile scolii de parasutism de la Berlin. Mandita avea deja 30 de ani, dar nu-si pierduse nici un moment increderea, pe care zambetul ei superb o ilustreaza in fotografiile din acea vreme. Se imprumuta cu bani, ca sa mai puna ceva pe langa ceea ce primise de la sora ei cea mai mare si isi procura o parasuta. Altfel nu se putea inscrie la cursurile Scolii “Schroeder”…
“Bravo, romanca!”
Nemtii sunt cuceriti pe data de bruneta impetuoasa, cu ochi scanteietori sub sprancenele lungi, imperial conturate, si codite migalos impletite. Arata ca o pustoaica. Nu avea mult peste un metru si jumatate. I-a fost la indemana sa declare, in diversele inscrisuri oficiale, ca e de varsta surorii sale mai mici, castigand astfel un minus de sapte ani, pentru a evita noi sicane, din pricina varstei, de aceasta data: oricum, arata de 19 ani…
Intuitia si munca aveau sa-i fie rasplatite neamtului Otto Heineke cu varf si indesat. Pe 5 iulie 1928, dupa luni de antrenamente si de sacrificii, Mandita Braescu realizeaza o aterizare exemplara dupa primul ei salt, de la 600 de metri. “Bravo, romanca!”, i-au strigat, din mijlocul pretentioasei asistente, domnul si doamna Heineke. Aparuse din vazduh ca un inger, plutind in aura luminoasa, de un alb imaculat, a parasutei sale. Avea lacrimi in ochi cand primii curiosi s-au apropiat sa o felicite pe femeia care tocmai devenise prima parasutista din istoria Romaniei si a treia din istoria Europei. “In timpul saltului, dupa ce mi s-a deschis parasuta, m-am pornit pe ras, asa singura, in aer, ca un copil caruia i-a reusit o strengarie”, avea sa-si aminteasca Smaranda. Autoritatile germane o pusesera sa semneze ca sare pe propria raspundere. “Domnii in costume negre continuau sa ma priveasca staruitor. Consulul ma incurajeaza sa semnez. Iscalesc mare si apasat: “Smaranda Braescu”, iar la ultima litera se rupe penita. Domnii ceremoniosi fac haz. Mie mi-a parut bine ca nu s-a observat ca-mi tremura mana…”.
Sare de la inaltimi tot mai mari – 700 de metri, 1.000 de metri, apoi 2.000 de metri… In 1930, la un miting aviatic de amploare, la Satu Mare, sufera insa un cumplit accident. Curentii erau foarte puternici, iar ea sarise cu o parasuta noua, foarte rapida, cu care nu era obisnuita. 20.000 de oameni au urmarit ingroziti cum vantul tragea sa o smulga pe Mandita cea firava si curajoasa. Sta la pat o jumatate de an. Zile si nopti, imobilizata, cu ochii in tavan si cu lacrimile baltind adanc in suflet. Uneori, cand nici rugile catre Maicuta Domnului nu-i mai puteau alina durerea, petele de igrasie de pe tavanul spitalului capatau, printre clipiri, contur de nori. La iesirea din spital, dintr-o fotografie aflata in arhiva stranepoatei Ana Maria Sireteanu, Smaranda e toata un zambet. “Abia astepta sa sara din nou! Uita-te la ea cat e de increzatoare si de frumoasa!”.
In acelasi an in care iese din spital, in octombrie 1931, sare de la 6.000 de metri, din avionul pilotat de celebrul pilot roman Alexandru Papana. Record mondial feminin! Acolo, sus, erau -20 de grade, iar Smaranda porneste in gol fara masca de oxigen. Cele doua avioane care o insoteau abandonasera ascensiunea, iar Mandita, in timpul sariturii, e terifiata la gandul ca acestea ar fi putut cadea: “Teama ca ele sa nu se fi prabusit, amestecata cu spaima ca smuciturile parasutei imi vor smulge centura barografului (aparatul de masura care certifica recordul, n.r.), m-au facut sa izbucnesc in plans prin vazduh. Plangeam epuizata, privind ca prin vis linia de argint a Ialomitei…”.
Cea mai curajoasa din lume
Lumea e entuziasmata in tara, presa de pretutindeni vuieste in fata performantei parasutistei romance, valul de entuziasm trece pana dincolo de ocean, in America, tara care avea sa o astepte pentru o provocare inca mai mare: recordul mondial absolut! O cheta publica e organizata in tara de catre ziarul “Universul”, pentru a sprijini aventura Smarandei, din Statele Unite. Bliturile scaparatoare ale presei americane au, in sfarsit, in fata lor, o vedeta cum nu s-a mai vazut. O romanca deschisa si surazatoare, imbracata in portul ei traditional, de la nord de Dunare, vorbareata nevoie mare si, mai presus de toate, hotarata. Hotarata sa se arunce in vazduh, de acolo de unde nici un barbat nu indraznise vreodata.
“Sunt copii de scoala care s-au lipsit de covrigul lor zilnic spre a subscrie cativa lei pentru mine. O intreaga natiune si-a dat obolul (…) spre a aduce in patrie, odata cu mine, un record international”, se plange ea Legatiei romane de la Washington, epuizata de problemele birocratice la care a fost supusa in America. Trece peste toate si, la 19 mai 1932, in Sacramento, California, se lanseaza de la 24.000 de picioare, peste 7.000 de metri inaltime. O incercare de mare risc. Una dintre parasute nu i se deschide decat foarte tarziu, iar vantul ii pericliteaza aterizarea, impingand-o ba spre raul Sacramento, ba spre un lac din zona. Saltul dureaza 25 de minute! Cade cu o viteza ametitoare. Tremura toata! Renunta la masca de oxigen, ca sa regrete asta cand, dupa o vreme, simte ca nu mai poate respira. Minute intregi respira doar prin rugaciuni. Rugaciuni fierbinti, care ii incalzesc sufletul si parca si obrajii. Se redreseaza intr-un final si aterizeaza cu bine. De jos, din lanul de secara, apuca sa vada, in urma sa, ca o coada a unei comete stralucitoare, panza uriasa a parasutei unduindu-se lenes peste campul poleit cu aur. Nicicand tricolorul romanesc nu ajunsese atat de sus.
Recordul Smarandei Braescu face inconjurul lumii. Prin intermediul telegramelor de presa, performanta e descrisa, de la Washington la Paris si de la Roma la Bucuresti, ca fiind “epocala, istorica, glorioasa”. Romanca devine, pentru intreaga lume, autoarea celui mai temerar salt din istoria aeronauticii. “Aparatele foto tacaneau, moristile cinematografice intrasera in functiune, iar creioanele alunecau de mama focului pe block-notesurile reporterilor, chiar si cand raspunsul meu se reducea la un zambet sau la un autograf. Erau gazetarii Americii, spaima lumii”, le povestea ea entuziasta cititorilor romani, care ii sprijinisera recordul mondial absolut.
Mandita nu se imbata insa cu celebritatea si isi urmeaza visul cu tenacitatea cu care uimise deja intreg globul. Profita de vizita in SUA pentru a face cursurile de “pilota”. Obtine brevetul dupa un zbor la Roosevelt Aviation Field. Revenita in Europa, e primita de generalul Italo Balbo, o legenda a aviatiei italiene, care o omagiaza ca pe o regina. La sosirea in tara, la Constanta, apoi in Gara de Nord, la Bucuresti, e intampinata cu mult entuziasm. Regele Carol al II-lea o decoreaza cu a doua bareta la “Crucea de aur” a Virtutii Aeronautice. “Stiu cat te-ai zbatut si tot ce ai suferit. Meritul iti este cu atat mai mare!”, ii spune regele, iar Smaranda noteaza cuvintele, cu religiozitate, in insemnarile sale personale. Carol era insusi presedintele de onoare al Aeroclubului Regal!
Marea evadare peste ceturile Canalului Manecii
“Vreau sa fiu pilota si sa am avionul meu!”, le spusese Smaranda celor dragi pe cand avea 15 ani. Visul nu era implinit. “Universul” initiaza o noua cheta, care sa sustina prima oferita de stat pentru cumpararea unui avion.
“Daca ar fi fost o curtezana savant fardata, duhnind a parfum si a dragalasa tampenie, sau un traficant puchinos si infipt, sau un politician cu constiinta la mezat, Smaranda Braescu ar fi razbit peste tot”, scrie, cu infinita empatie, reporterul I. Dragomir, autorul a numeroase articole care evoca, in epoca, bucuriile si tristetile Smarandei. Fiindca Manditei ii e dat sa sufere. In 1935, reuseste sa achizitioneze un avion usor si ieftin, pe care il incredinteaza spre verificare unei intreprinderi din Reading, langa Londra, in Marea Britanie. Merge ea insasi acolo sa-si ridice avionul, dar se loveste de gratuita rautate a directorilor companiei, care intarzie nejustificat predarea aparatului, sub diverse pretexte, printre care cel mai jignitor pentru Mandita era faptul ca romanca “mai trebuie sa exerseze pilotajul”.
“De o luna de zile vreau sa evadez si bunul Dumnezeu nu ma mai ajuta (…). Oare voi mai ajunge sa vad un cer albastru, un soare frumos si lucitor?! Mi-e dor de familia mea, de surori, frati si copiii lor, mi-e dor de tara mea si de mormintele parintilor mei!”, scrie Mandita, cu sfasietoare durere, in primul sau jurnal intim. In august 1935, cu ajutorul Celui de Sus, invocat mereu in insemnarile si in rugile sale, si cu concursul unui mecanic omenos, evadeaza din Anglia la bordul avionului sau, Miles Hawk, pe care avea sa il boteze “Aurel Vlaicu”, in amintirea idolului adolescentei sale. Conditiile de zbor erau oribile, dar Smaranda avea plinul facut pentru o cursa lunga si nu stia daca urma sa mai prinda un astfel de prilej de-a fugi. Trece Canalul Manecii “in alb”, pe o ceata densa. “M-am orientat perfect si cand am vazut ca ma apropii de apa, unde era tot aceeasi ceata ca si pe uscat, mi-am facut Semnul Crucii, am spus Tatal Nostru si Ave Maria si am intrat deasupra marii. Stiam ca am de mers 110 km…”, noteaza Mandita in jurnalul ei, care a vazut lumina tiparului, pentru prima oara, la sfarsitul anului trecut. Ajunge cu bine in Franta, de unde face din nou inconjurul lumii.
Micutul monoloc “Aurel Vlaicu” ii e apoi tovaras de aventura in raiduri aeriene teribile, premiere la vremea lor, cum au fost celebrele Bucuresti – Roma sau Roma – Tripoli. Generalul Balbo, impresionat de performanta moldovencei, da o fastuoasa receptie in Palatul Guvernatorial din Tripoli. Smaranda e si de data aceasta o aparitie insolita, micuta, dar sigura pe ea, gratioasa din cale afara, imbracata intr-un superb costum popular romanesc. Doamne sarmante, din inalta societate europeana a vremii, cu rochii extravagante si extrem de costisitoare, cumparate de la Roma, Milano sau Paris, se uita cu jind, toata seara, la camasa Smarandei, mandrete de ie de prin partile Gorjului, cu motive inflorate in rosu si negru, cum nu mai vazusera ele niciodata. “Smaranda avea un cult pentru costumele populare. Avea o colectie impresionanta, din toate colturile Romaniei. Pe multe dintre ele le primea cadou, atunci cand mergea prin tara”, povesteste Ana Maria Sireteanu, stranepoata marii aviatoare. Venea, mereu surprinzatoare, in vesminte taranesti, ba la un miting aviatic in Statele Unite, unde fotoreporterii erau absolut fascinati de prezenta sa, ba la baluri si la alte evenimente publice, ba chiar si la manifestari solemne, cum ar fi ceremonii de decorare, organizate in prezenta regelui. “Era si un truc al ei”, imi dezvaluie un mic secret doamna Sireteanu. “Nu avea bani de rochii de bal la Paris, si atunci, costumele populare, atat de dragi, erau solutia perfecta: erau elegante si impunatoare, faceau reclama buna culturii romane si nici nu costau bani”.
Misterul barbatilor din viata Smarandei
Figura publica, personaj favorit al ziarelor vremii, Smaranda Braescu a lasat in urma o importanta colectie de fotografii, in care apare alaturi de camarazi si de alte celebritati ale vremii.
Ele scot in prim-plan o Mandita solara, deschisa si mereu zambitoare, ca si cum, in mijlocul multimilor, in fata bliturilor aparatelor foto, dupa marile mitinguri aviatice la care participa, ar fi trecut fara probleme peste necazurile si durerile pe care le noteaza in cele doua jurnale care au vazut lumina tiparului. “Ducea o viata foarte frusta, mereu in rugaciune si mereu absorbita de avion, de salturi si de zboruri. Nu se stie mai nimic despre viata ei sentimentala”, spune Ana Maria Sireteanu. Luam la rand fotografiile din “Jurnalul” Smarandei si din albumele familiei. Doamna Sireteanu insista pe o fotografie. “Aerodromul Tacinskaia – Rusia, 13 oct. 1942″. Smaranda e fascinanta, are un zambet cuceritor si in ochi o fericire cum rar se poate vedea. E alaturi de trei camarazi, la brat cu celebrul comandor Iosifescu. O alta fotografie, din nou alaturi de trei camarazi. “Eu cred ca ofiterul tanar de langa Mandita e tot comandorul Iosifescu. O lega de el o mare prietenie…”, se lasa doamna Sireteanu purtata pe aripile visarii.
Multi dintre camarazii dragi Smarandei au sfarsit tragic, de tineri, impreuna cu avioanele pe care le pilotau. Asa a patit si bravul pilot Romeo Popescu, o vedeta a aviaticii romanesti. Un barbat sarmant, care a frant multe inimi si de care Mandita insasi era foarte apropiata. Se poate sa fi fost marea dragoste a Smarandei, ma lasa sa inteleg doamna Sireteanu. Sau poate nu, iar numele de Popescu, pe care si l-a imprumutat in fuga sa de comunisti, sa fie doar o coincidenta… Oricum, cu bunul camarad Romeo Popescu planuia Smaranda sa zboare pentru saltul de record mondial feminin de la 6.000 de metri. Romeo a murit, insa, la numai 33 de ani, intr-o fortare a recordului mondial de viteza. Depasise media orara de 320 de km – si, deci, si recordul mondial. Mai avea doar cateva minute pana la Bucuresti si pana la omologarea performantei, cand s-a prabusit! Nici Alexandru Papana, celalalt mare performer al pilotajului romanesc interbelic, alaturi de care va dobori, pana la urma, recordul mondial feminin la saritura cu parasuta, nu a avut un destin mai fericit. Sportiv desavarsit, autor a numeroase performante mondiale la bob, automobilism si aviatie, avea sa se sinucida in America, in 1946, dupa mai multe drame sentimentale…
Smaranda Braescu: o eroina anti-comunista
De la o vreme, zbaterile Smarandei pentru a-si realiza ambitiile sunt parca mai mari, cu fiecare record pe care il doboara. Autoritatile obtuze si posibilitatile materiale limitate ii zadarnicesc efortul de a-si schimba al doilea aparat personal, un Messerschmitt Taifun, cu un avion mai performant, care sa ii permita inconjurul lumii, vis pe care il nutrea alaturi de celebra aviatoare Amalia Erhart.
Vin anii razboiului, ani in care Smaranda Braescu se alatura “Escadrilei Albe”, ca insotitoare de zbor. Salveaza astfel vietile a sute de raniti de pe front si e rasplatita cu “Ordinul Crucea Regina Maria”. Se inscrie in Detasamentul VII de voluntari si lupta pentru eliberarea Ardealului. Dupa terminarea razboiului, asista neputincioasa la distrugerea de catre Armata Rosie a elitei aviatice romanesti. E tot mai trista si tot mai retrasa. Avionul ii fusese rechizitionat in timpul razboiului, iar bunii ei prieteni disparusera unul cate unul…
In 1946, Smaranda Braescu semneaza, alaturi de nume mari ale intelectualitatii romanesti, un protest impotriva trucarii alegerilor castigate de comunisti. O suta de personalitati sunt anchetate si condamnate, in cadrul unui proces sumar, de numai o saptamana. Smaranda dispare inainte de inceperea anchetei. “Un apropiat a condus-o din Bucurestii Noi, in gara Chitila”, spune Ana Maria Sireteanu, editoarea, alaturi de fratele sau, Tudor, a “Jurnalului” intim al Smarandei. Intre timp, a fost condamnata in contumacie la doi ani de inchisoare. Sta ascunsa o vreme in via unui frate, dar simte ca Siguranta Statului e pe urmele ei, asa ca pleaca mai departe, bantuind Moldova, imbracata in straie de maicuta greco-catolica. Ranile ce aminteau de ispravile din tinerete o chinuiau tot mai tare, alaturi de un reumatism dureros. Peste toate, un cancer necrutator o condamna la indelungi suferinte pe patul de spital, acolo unde aceleasi maicute greco-catolice o ingrijesc cu totala discretie.

Sunt marturii ca ar fi fost internata si la Bacau, si la Iasi, iar, intr-un final, la Cluj. Multi din cei care au ajutat-o au incaput apoi pe mainile Securitatii. Surorile Maicii Domnului de la Jucu au luat-o in grija lor, in ultimele luni de suferita, si au adapostit-o in grajdurile din jurul cladirii Congregatiei. “Se stia bine cu maicutele de la Jucu, se vazusera de mai multe ori, in anii dinainte. Au vizitat-o des, cat a fost internata la Cluj, pe ascuns, ca doamna Smaranda era urmarita…”, isi aminteste sora Speranta, de la Congregatia Surorilor Maicii Domnului din Cluj. Sora Speranta imi arata apoi o fotografie veche, in care maicutele de la Jucu se pozeaza in fata avionului Smarandei, dovada ca apropierea de ele dura de multi ani. Aceleasi maicute greco-catolice s-au ocupat sa-i gaseasca un loc de veci dupa ce, pe 2 februarie 1948, sufletul Manditei, aviatoarea-minune, a zburat la cer. Au gasit un loc dosit, in Cimitirul Central din Cluj. Au adus si un preot. Era o dupa-amiaza mohorata de februarie. Parca toti norii peste care zburase in viata ei se adunasera acolo, cerniti, sa isi ia ramas bun de la romanca neinfricata… La sfarsit, cand ecoul ultimilor rugi a urcat la cer, au pus crucea in pamantul reavan. “Maria Popescu” au scris pe ea. Un nume comun pe o cruce comuna, la capataiul unui destin cum n-a fost altul.
Disparitie in neant
“Mama noastra, Maria Tarola Sireteanu, a fost fiica surorii mai mari a Smarandei Braescu, sora care a ajutat-o foarte mult pe Mandita si care i-a fost foarte apropiata. De-a lungul timpului, intre mama si deja celebra ei matusa s-a creat o legatura deosebita. Se vizitau adesea. Mama a avut un cult pentru Mandita si a trait toata viata cu speranta ca Smaranda a reusit sa fuga din tara, asa cum o facusera atatia aviatori in acele zile tulburi de dupa venirea comunistilor. Ea avea prieteni peste tot in Franta, Italia sau Germania, ca sa nu mai vorbim de Statele Unite, unde oricum visa sa mai ajunga dupa razboi. Niciodata, nici dupa Revolutie, mama nu s-a impacat cu gandul ca Smaranda ar fi murit atunci, imediat dupa ce a disparut, pe neasteptate si pentru totdeauna, din sanul familiei”.
Postere mari, in care Mandita zambeste increzatoare destinului, se gasesc peste tot in camera luminoasa, cu pian. Afise de simpozioane, coperte de carte, taieturi din ziare, xerocopii dupa articole din ziare, o munca sisifica dedicata, mai intai, de nepoata Maria Sireteanu, si mai apoi de stranepotii Ana Maria si Tudor Sireteanu, memoriei unei eroine al carei sfarsit dramatic a fost ascuns de propaganda comunista in spatele unor fraze precum “s-a retras in mijlocul familiei” sau “a predat stafeta celor mai tinere aspirante la cucerirea inaltimilor”.
“E imposibil ca niste autori care cunosteau bine domeniul aeronauticii romanesti sa nu fi stiut despre tragica disparitie din viata publica, dupa 1946, a eroinei aviatoare si parasutiste, in urma procesului inscenat elitei aviatiei romane. Decat sa comita asemenea mistificari, pentru a nu supara probabil cenzura editoriala, mai bine ar fi evitat orice precizari privind ultima perioada a vietii”, spune cu mahnire doamna Sireteanu.
Ultima scrisoare
Pasionat biograf al celebrei sale consatene din Buciumeni, generalul in rezerva Neculai Staicu-Buciumeni a mers din aproape in aproape si a reconstituit, dupa Revolutie, pas cu pas, din mici fragmente si din marturii disparate, anii pe care regimul comunist a refuzat sa si-i aduca aminte. Asa a ajuns prin Bacau si Iasi, pentru ca, in final, sa ajunga la Cluj, la Congregatia Surorilor Maicii Domnului, continuatoarea misiunii interbelice a maicutelor greco-catolice de la Cluj si Jucu. Pe Smaranda o lega o veche prietenie de aceste maicute cu care se intalnise de numeroase ori si cu care purta o stransa corespondenta. Ultima scrisoare trimisa de Smaranda, in 1946, Tatianei, sora superioara a Congregatiei de la Cluj, e o fresca dureroasa a situatiei Romaniei dupa razboi si a atmosferei tenebroase in care Smaranda era condamnata sa traiasca.
“Scumpa sora si prea dragi surori,
A trecut atata amar de vreme de cand nu mai stiu nimic din ce se intampla in lume! Ne vindem unul pe altul si ne dam prada strainilor, care prin prostia si neghiobia multora dintre noi, ne stapanesc si ne conduc. Singura si cea mai puternica urma de aparare ne este credinta in Dumnezeu. (…) Acuma eu trebuie sa pribegesc din loc in loc. Hienele sunt pe urme, infometate. (…) As vrea sa fiu in mijlocul dvs., si la Cluj, si la Blaj. Tot gandul imi este la dvs. Va vad in biserica, prin gradina si peste tot, iar eu sunt intr-o lume care nu-mi apartine. Vreau libertate, nu inchisoare, vreau aripi, nu ghiare! Aerul este imbacsit de otrava si maini negre care se intind, aproape peste tot”.
Ingerii in haine calugaresti
Tot alaturi de surorile de la Cluj isi va gasi Smaranda alinarea si in ultimele sale zile de viata. Maicile Tatiana si Olga au tinut ascunsa identitatea misterioasei Maria Popescu, femeia retrasa si suferinda, imbracata in straie de calugarita, iar secretul a fost pastrat de maicute pana in zilele noastre. Una din ele a lasat scrise doua pagini, ca un testament, despre grija maicutelor fata de “Maria Popescu”, imi spune sora Speranta de la Congregatia Surorilor Maicii Domnului din Cluj. Marturiile autentificate ale maicutelor, obtinute de Neculai Staicu-Buciumeni sunt intarite de o fotografie-document, in care Smaranda Braescu apare in straie de calugarita. Probabil ca asa au si ingropat-o, pe 2 februarie 1948, pe apropiata sufletului lor.
O groapa si trei destine: Smaranda Braescu, Maria Popescu, Szasz Gerone
Mormantul in care maicutele greco-catolice care au ingrijit-o in ultimele luni de viata pe Smaranda spun ca ea ar fi fost ingropata a fost identificat de Neculai Staicu-Buciumeni, in anii ’90. Pe urmele lui, m-am dus si eu in Cimitirul Central din Cluj, chiar la inceput de februarie, ca un turist curios sa afle mai multe despre una dintre figurile majore ale Romaniei interbelice. Am intrat in sediul Administratiei Cimitirelor si am cerut cateva informatii despre mormantul eroinei Smaranda Braescu.
Am fost invitat amabil intr-un birou, unde o doamna cu nervii tari si cu lectia birocratiei bine invatata m-a descurajat din primul moment: “Nu exista nici o dovada istorica a faptului ca Smaranda Braescu ar fi fost ingropata acolo! A mai tot fost un domn de prin Braila pe aici (Neculai Staicu-Buciumeni, n.r.), dar ce are dansul nu sunt dovezi cu care sa lucram noi”, mi-a spus doamna de la Cimitirul Central. Am cerut atunci informatii despre mormantul Mariei Popescu. Alte scuze, alte explicatii. Am iesit dezgustat din cladirea administrativa si m-am plimbat absent printre crucile si criptele cimitirului. O burnita marunta, sacaitoare, cadea ca o soapta peste morminte. Stiam unde sa caut mormantul, de la istoricii clujeni. Chiar si asa, mi-a luat minute bune sa ajung acolo, bajbaind infrigurat printre alei dosite. Locul pe care maicutele greco-catolice au pus crucea cu “Maria Popescu” (parcela B II 1550, identificata in documentarile facute de Neculai Staicu-Buciumeni), a fost reconcesionat de Administratia Cimitirelor in anii 70. Pe locul mormantului Smarandei Braescu e acum o lespede patratoasa de marmura pe care sta numele doamnei Szasz Gerone, decedata in 1977… Acesta este, de fapt, motivul pentru care autoritatile clujene nu vor sa mai auda de Smaranda Braescu. Marea aviatoare nu mai are, de peste 30 de ani, nici macar o cruce crestineasca la capatai!
“Ce probe ai tu ca e ingropata la Cluj?”
Sicanata sau ignorata de autoritatile din perioada interbelica, haituita de regimul bolsevic si “eroizata” in scop propagandistic dupa 1960, in plin elan al national-socialismului ceausist, Smaranda Braescu este ignorata de autoritatile de dupa 1989. Primaria Cluj-Napoca si comisiile care ar trebui sa se ocupe de cultul eroilor nu fac nimic pentru aflarea adevarului istoric, pe urmele descoperirilor facute de biografii aviatoarei romance.
Dupa Revolutie, Doina Cornea insasi a initiat mai multe demersuri, pentru cinstirea memoriei eroinei Smaranda Braescu – ridicarea unui bust si rezolvarea problemei legate de identificarea mormantului. Insa Administratia Cimitirelor a invocat mereu argumente birocratice, menite sa ingroape definitiv adevarul. Concesiunea facuta in 1976 pe numele familiei Szasz Gerone, expira in acest an, in 2011, iar urmasii Smarandei Braescu, stranepotii Ana Maria si Tudor Sireteanu, au transmis un amplu memoriu Primariei Cluj-Napoca pentru gasirea unei solutii umane si crestinesti in cazul celebrei romance, care a purtat in perioada interbelica numele tarii in triumf. “Am vrea sa se gaseasca o cale pentru a se vedea daca osemintele celei inmormantate sub numele de Maria Popescu sunt, cu adevarat, ale Manditei. Nu ar fi o mare problema la posibilitatile stiintifice din zilele noastre. Sau macar o cruce sa puna acolo, alaturi de piatra de la mormantul doamnei Szasz, pe care sa se scrie ca se crede ca ar fi inhumate si ramasitele Smarandei Braescu. E prea mult pentru cat a facut Mandita pentru neamul sau si pentru Romania?”, se intreaba Ana Maria Sireteanu.
Infruntand odioasa Securitate de la sfarsitul anilor ’40, maicutele de la Jucu au ingropat-o pe Smaranda Braescu crestineste, tocmai in Cimitirul Central. In 2010, Primaria Cluj a pasat memoriul stranepotilor Smarandei la Administratia Cimitirului. Cum intri, pe stanga, dupa poarta mare. Acolo, o functionara iti va spune sa-ti vezi de treaba, daca vei intreba, cumva, de Smaranda Braescu. “Prostii! Ce probe ai tu ca e ingropata la Cluj?”.

http://www.formula-as.ro
continuarea http://garduldefier.wordpress.com/ 
http://teodorapetrescu.blogspot.com/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu