Amazon MP3 Clips

marți, 31 ianuarie 2012

Jurnal scotian


 O seară pe Insula Iona.

Un prieten din îndepărtatul Fort Augustus îmi scrie zilele trecute și îmi dă de știre că venerabilul Ignatius Bacon este în căutarea unui secretar permanent pentru viitorul centru ortodox de pe Insula Iona. Poate m-ar interesa, glumește el, și adaugă: Iona e în calea furtunilor, după cum știi. Plouă de două ori pe zi și vîntul bate în continuu, iar noaptea se întîmplă să te trezești în zgomotul valurile care se zdrobesc de stînci. Hrana e cam sumară, va trebui să te mulțumești cu porridge, brînză și cu ce mai găsești pe la localnici. (Știi să pescuiești?) În fond, tot ce-ți poate oferi o slujbă ca aceasta e să tragi ușa după tine la capătul lumii. Dincolo începe oceanul și, zice-se, ar mai fi cîteva pămînturi de descoperit.
Hm. Să-i fi părut prietenului meu că sînt pe cale să mă retrag la pensie?
Mesajul său mi-a amintit însă de primul meu drum pe Insula Iona și de o seară petrecută în compania lui Ignatius Bacon, scoțian pur sînge, descendent mai pe departe din casa regală a Stuarților, anglican convertit la Ortodoxie și ridicat apoi la rangul de citeț, adică un fel de sub-diacon al micuței capele grecești din Kilchuimen, Fort Augustus, la cîteva mile de celebrul Loch Ness.
Ignatius Bacon. Fotografie din arhiva personală
O dată pe an, Ignatius Bacon se dă peste cap și numai el știe cum reușește să adune o sumă de bani și să închirieze pentru cîteva săptămîni un cottage pe Insula Iona, o casă scoțiană tradițională, destul de spațioasă și utilată cu tot strictul necesar. Pentru următoarele două luni, casa Clachanach devine „centrul ortodox de pelerinaj și retreats”, iar bunul Ignatius Bacon oferă ospitalitate oricui îi trece pragul. În pofida vîrstei, căci are binișor peste 70, reușește să țină sub control gospodăria cu care s-a procopsit peste noapte, editează un „buletin” de activități al centrului, citește și poartă o corespondență intensă, iar  în zori și după apusul soarelui îl găsești negreșit la rugăciune, în micuța capelă a Sfîntului Oran, la cîțiva pași de casa Clachanach, citind psalmii și ceasurile, atunci cînd printre musafirii săi nu se află și preoți care să slujească Liturghia.
Cititorul care nu cunoaște nimic despre Insula Iona este poate nedumerit de ce toate aceste lucruri trebuie să se întîmplă cu Ignatius Bacon pe o insuliță din arhipelagul Hebridelor.
Iona este una dintre cele mai mici insule din grupul Hebridelor Interioare, care mărginesc coasta de vest a Scoției (cunoscătorii să mă ierte pentru aceste detalii banale). Prin anul 560, un călugăr irlandez, Columba pe numele său latinizat, a debarcat pe Iona, ca să-și ispășească în exil, printre sălbaticii picți, păcatul de a fi copiat pe furiș psaltirea maestrului său, Sfîntul Fionnan. Iona ar fi fost prima bucată de pămînt de unde bietul monah, cuprins de remușcări, nu mai putea zări țărmurile dragei sale Irlande, care-i trezeau atîtea amintiri. În scurt timp, insula a devenit centrul creștinării Scoției. Columba călătorește în lung și-n lat, vindecă bolnavii, potolește furtunile, se luptă cu monstrul din Loch Ness, dar mai ales îi vizitează pe regii clanurilor picte și le sădește în inimile lor războinice sămînța Evangheliei. La moartea sa, Scoția e creștină, iar Iona devine locul de pelerinaj al întregului Nord creștinat. În cimitirul de pe insulă, străjuit de micuța capelă a Sfîntului Oran, se găsesc astăzi mormintele a 60 de regi, scoțieni, irlandezi, norvegieni și danezi. Între acestea, și mormîntul nefericitului Macbeth, eroul tragediei shakespeariene.
Capela Sf. Oran și cimitirul vechi. © IFF
În dimineața cînd am slujit Liturghia pe altarul capelei Sfîntului Oran, la lumina lumînărilor, cînd am ajuns la pomenirea morților mi s-a pus un nod în gît: nu mi-aș fi închipuit vreodată că am să ajung să mă rog pentru odihna sufletelor a 60 de regi care-și dormeau somnul de veci sub iarbă, la cîțiva pași de mine.
Am plecat spre Iona într-o după-amiază, cam pe nepusă masă, împreună cu Marcel, parohul bisericii românești din Glasgow, și cu alți trei tovarăși de drum. Pentru că nu aveam bani pentru feribotul din portul turistic Oban, a trebuit să ocolim fiordul Loch Linnhe (loch este termenul scoțian pentru lake), apucînd spre nord și conducînd 200 de kilometri în plus, mai întîi de-a lungul văii Glen Coe, unde englezii au masacrat clanul MacDonald la 1692, pînă în apropiere de Fort William, apoi revenind spre sud, pînă la Lochaline, de unde am luat un feribot mai modest și am trecut în Insula Mull, care se învecinează cu Iona. În această parte a țării satele sînt rare, iar drumurile înguste străbat un peisaj sălbatic, uneori atît de aproape de ocean, încît valurile uriașe se sparg de stînci și se revarsă pe șosea, sub roțile mașinii. Cînd întunecase de-a binelea, am ajuns și noi în Fionnphort, un debarcader al Insulei Mull, unde am lăsat mașina, pentru că pe Iona turiștii nu au voie să intre cu mașinile personale. În port ne aștepta un localnic cu o șalupă, iar după nici zece minute am coborît pe insulă și am pornit pe bîjbîite în căutarea casei Clachanach, la lumina lunii, pentru că, pe Iona, în afara străduței care mărginește portul, stîlpii electrici sînt mai rari decît crucile celte ridicate de Columba și de urmașii săi.
Fosta abație benedictină, astăzi centrul ecumenic al Insulei Iona. © IFF
Insulă era cufundată într-o liniște deplină și dacă din loc în loc n-ar fi fost cîteva ferestre luminate, ar fi putut trece drept un loc pustiu. În dreptul unei portițe, Marcel m-a tras de mînă, arătîndu-mi o luminiță licărind în fundul unei grădini: Capela Sfîntului Oran! La temelia ei, cu aproape o mie de ani în urmă, se spune că s-ar fi îngropat de viu însuși Sfîntul Oran – o versiune nordică a mitului sacrificiului fondator, cunoscut nouă în varianta din balada Meșterului Manole. Ne-am lăsat rucsacii pe o piatră și am urmat razei de lumină care ardea pe masa sfîntului altar. La plecare, am băgat de seamă că-mi lăsasem rucsacul pe lespedea unui mormînt. O ingratitudine, desigur, dar la greutatea apăsătoare a istoriei, ce mai contau bagajele unui călător din secolul 21?
Ignatius Bacon ne aștepta cu masa pusă, cum se spune, puțin îngrijorat și nemulțumit de întîrzierea noastră neanunțată. Ne-a primit ca un scoțian adevărat, îmbrăcat într-un kilt încins cu un sporran din piele de focă bătut cu ținte de alamă. Nu eram singurii oaspeți la casa Clachanach: cu cîteva zile mai înainte sosiseră, pentru un retraite spiritual, o tînără englezoaică, avocată la Londra, un domn între două vîrste, probabil rudă cu tînăra avocată, și în fine, sora Marina, o scoțiancă ortodoxă intrată în monahism, foarte bună vorbitoare a limbii franceze, spre bucuria mea, căci aveam ocazia să exersez o limbă în care mă simt mai în largul meu decît vorbind englezește. Am făcut prezentările, iar venerabila noastră gazdă ne-a uimit plecîndu-și capul înaintea preoților și cerînd binecuvîntarea, cu gestul obișnuit al creștinilor mai evlavioși din parohiile noastre. În zilele următoare, bătrînul citeț va repeta acest gest de fiecare dată cînd ne va adresa salutul de dimineață sau urările de noapte bună.
– Și acum, gentlemen, ni s-a adresat gazda, dați-mi voie să vă prezint casa Clachanach și utilitățile acesteia.
A urmat un adevărat ritual de vizitare a casei, din living și pînă în toaletele de la etaj, dirijat de gazda noastră cu minuțiozitatea unui ghid experimentat care conduce un grup de vizitatori prin camerele unui muzeu. Ignatius Bacon nu este omul căruia să îi scape vreun amănunt.
– Aici avem bucătăria. În dulapurile suspendate găsiți farfurii și pahare, iar în sertare, tacîmuri. Termosul negru este pentru cafea, iar cel verde pentru ceai. La etaj se află toaletele și dușul, vă rog să mă urmați. E toată lumea prezentă? Vă rog o clipă de atenție. Pe acest robinet curge apă rece, iar pe celălalt, apă fierbinte. Aveți grijă, apa fierbinte este foarte fierbinte! Cînd folosiți dușul, nu uitați să puneți în cadă acest mic grătar de lemn. În felul acesta, nu riscați să alunecați în baie. Să coborîm în hol. În dulapul din colț găsiți umbrele și haine de ploaie. Atenție la ușa principală. După ce o închideți, vă rog să o asigurați cu acest mic zăvor. Brenda, cățelușa noastră, e învățată să deschidă ușile sărind cu lăbuțele pe clanță. Dacă ușa nu este asigurată, se poate întîmpla așa.
Și Ignatius Bacon desenează cu mîna prin aer saltul imaginar al Brendei pe clanță, urmat de deschiderea ușii. Îl urmărim cu gura căscată, iar el ne privește la rîndul său cu un aer satisfăcut, ca și cum ne-ar spune: Ei, ce v-am spus eu?
Casa Clachanach. © James Paul Shipgood, 2010
Și așa mai departe, dormitoarele, saltelele electrice, biblioteca, ultimul volum despre insula Iona, camera de rugăciune, livingul, șemineul, curtea, portița care trebuie să rămînă deschisă peste noapte („dacă vine vreun pelerin?”), grădina din spate, cu portița ei, care însă trebuie mereu închisă, pentru că intră oile insularilor și strică gazonul. La sfîrșitul turului de prezentare, cred că fiecare dintre noi se simțea în stare să administreze fără probleme micul domeniu Clachanach.
Ne-am adunat apoi în jurul cinei, Ignatius Bacon străduindu-se să ne ofere o masă cît mai bogată, în condițiile austere ale micii sale gospodării: legume, brînză, paste, cîteva felii de carne, un vin roșu, iar ca desert, nelipsitul porridge, pe care iscusitul bucătar ne-a învățat să-l amestecăm cu suc de fructe, spre a-i spori dulceața.
– Un porridge autentic nu se prepară cu lapte, ne-a explicat gazda. Astea sunt mofturi englezești. Un porridge scoțian se fierbe în apă și să nu-mi spună mie cineva că n-am fi avut destule vaci în țara asta ca să-l înmuiem și noi în lapte. Dar i-ai lua toată dulceața ovăzului, ăsta e secretul.
Am cerut și noi permisiunea să punem pe masă singurul fel pe care îl aveam în traistă și fără de care nici un român gospodar nu pleacă la drum: slănină și ceapă. Cît am aranjat noi bucatele, Marcel a improvizat un scurt istoric al slăninei în viața poporului român, din care gazda și musafirii probabil că nu au înțeles mare lucru, dar măcar le-a stîrnit apetitul pentru o experiență culinară exotică. Însă combinația noastră barbară nu putea fi pe gustul unor britanici. Avocata londoneză s-a străduit să înghită îmbucătura de slănină, prevenindu-și în șoaptă vecina de masă, pe sora Marina: It’s just fat! Pure fat!
Seara a alunecat apoi firesc în cozeriile obișnuite unor astfel de întîlniri, într-o veselă lipsă de noimă, de la bucătăria românească la problema independenței Scoției („știu eu dacă e o idee bună?” medita Ignatius Bacon) și de la aventurile lui Bonnie Prince Charlie, ultimul Stuart, la creștinismul celtic și legăturile sale ortodoxe. Avocata londoneză s-a oferit la un moment dat să ne cînte balade din folclorul celtic. Ne-a interpretat două sau trei piese, cu o voce de soprană care ne-a mers la inimă. Am întrebat-o unde a învățat să cînte atît de frumos și am aflat că tatăl ei este preot ortodox, undeva în sudul Angliei, iar ea a învățat să cînte în corul parohiei, din care făceau parte și cîțiva soliști de operă. A doua zi, la Liturghie, tot ea avea să cînte o parte din imnele liturgice, pe englezește, desigur, într-o combinație subtilă de psaltică și muzică a cappella, pe care eu unul nu o mai auzisem.
După miezul nopții ne-am hotărît să mergem la culcare, mai ales că urma să ne trezim în zori pentru a sluji Liturghia iar apoi să explorăm insula. „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe Insula Iona”, a oftat Ignatius Bacon, după ce spusesem împreună Tatăl nostru.
În cameră era frig, uitasem geamul deschis. M-am ghemuit pe salteaua electrică urmînd indicațiile lui Ignatius Bacon și ultimul gînd înainte să adorm mi-a fugit la capela Sfîntului Oran, pe altarul căreia o lumînare aprinsă priveghea somnul regilor Nordului și în curînd somnul nostru.
Insula Iona. Vedere spre Golful Sf. Columba. © IFF
P.S. Mi-aș fi dorit (ar fi fost de dorit) să-mi ilustrez textul despre Iona cu fotografii făcute exclusiv de mine, dar acumulatorul micului meu aparat s-a descărcat după doar cîteva cadre, iar încărcătorul îl uitasem acasă. De fapt, nu am noroc la fotografii: ori îmi uit aparatul acasă, ori se descarcă bateria, ori.. uit să fac poze. Așa că am fost nevoit să completez imaginile apelînd la arhivele de pe net, de unde am preluat două dintre fotografiile de mai sus.
http://ioanflorin.wordpress.com/

Cateva povestiri oarecum istorice





Controversă istorică  (1)

În năvala lor hunii s-au oprit la râul Tisa, iar regele lor Atila îşi stabileşte capitala la Etzelburg (Cântecul Niebelungilor), în prezent Sânnicolau Mare.
După unele izvoare istorice vechi se spune că teritoriul pe care s-au aşezat nu era locuit de nimeni, hunii fiind primii locuitori.
La nunta lui Atila cu Krimhilda, care a avut loc la Etzelburg, au fost invitaţi foarte mulţi dintre puternicii timpului. Citez dintre ei, aşa cum ne sunt arătaţi în epopeea germană Cântecul Niebelungilor:

,,În ceata cea pestriţă ruşi, greci, poloni erau: ba şi valahi ce sprinteni zburau pe caii lor. Cum călăresc aceştia zău alţii nu veţi vedea!
……………………………………………………………………..
Însuşi el Ramung (ar putea fi Roman) principele ce stăpânea Ţara Valahiei, venea având cu el şapte sute oaste, toţi cavaleri aleşi’’

În unele localităţi din Ardeal şi Banat circulă şi astăzi o străvechea poezioară privind descălecarea lui Atila în aceste teritorii - poezioara care este amintită şi în Cronica Ilustrată de la Viena.

Vine Atila în Ardeal,
Călărind galop pe cal,
Pân’a dat de-o apă mare,
Bună pentru scăldătoare.
După baie sus pe mal,
P… haine, p… cal.

Cine-i primul în Ardeal?

(folclor)


Diktat-ul de la Viena.  (2)

În timpul celui de al doilea război mondial, precum şi în anii care l-au precedat şi urmat, trăia în Timişoara marele poet Franyo Zoltan. Deşi ungur de naţionalitate a fost foarte citit şi iubit de locuitorii oraşului, l-aş putea denumi poetul cetăţii. Dar nu vreau să vă vorbesc acum despre activitatea lui literară sau politica, ci cu totul altceva face obiectul scurtei mele istorioare.
În centrul oraşului, pe aşa numitul Corso, exista şi există şi acum, statuia lui Romulus şi Remus împreună cu lupoaica. Aceasta - copie a celei din Roma - a fost dăruită oraşului nostru de către Primăria Romei, pe timpul ducelui Mussolinni. Timişorenii au ridicat statuia pe o splendidă coloană antică.

În 30 august 1940, zi în care s-a semnat Dictatul de la Viena, în Timişoara a avut loc o mare manifestaţie populară spontană împotriva samavolniciei acestui act. Fără deosebire de naţionalitate, clasă socială sau culoare politică, mulţi locuitori ai oraşului s-au strâns pe Corso - în jurul statuii - pentru a-şi arăta nemulţumirea. Toată lumea vocifera, manifestând-şi într-o formă sau alta indignarea.
La un moment dat cineva tot încerca să se facă auzit. Era Franyo Zoltan urcat pe soclul coloanei statuii, încercând să acopere zgomotul mulţimii recitând următoarele versuri (pe care îmi permit să le transcriu în graiul nostru bănăţenesc):

Duce! Duce!
Ia-ţ căţaua şî ţ-o fuce.


Masa Poganilor  (3)

În Lugoj, până în apropierea celui de al doilea război mondial, lângă răscrucea drumului spre Făget sau Caransebeş, exista un vechi han – cunoscut sub numele de Birtul Poştei. Aici în decursul timpului se schimbau caii diligenţelor poştale sau putea fi găzduit oricare drumeţ ce ar fi voit să înnopteze sau să rămână o vreme în Lugoj.
Încă de înaintea primului război mondial proprietarul hanului era un oarecare Samson, ţăran bogat şi gospodar din părţile Făgetului. Hangiul care nu avea o mână, a luat de nevastă o femeie foarte harnică din Lugoj, care să-i fie şi de ajutor.
Hanul chiar dacă, în timp, îşi schimbase destinaţia, era în plină înflorire. Acum înnoptau aici ţăranii care veneau cu bucate şi animale la piaţă, iar în saloanele luxoase îşi petreceau serile numai lumea bună şi elegantă a oraşului.
Totuşi undeva mai retras exista permanent rezervată o masă. I se spunea de localnici Masa Poganilor. La această masă îşi petrecea uneori serile şi nopţile toţi oamenii marcanţi ai politicii şi culturii din Lugoj. Se mai întâmpla ca la această masă să se oprească câte un tânăr student mai sărac, nu era nici o supărare - consumaţia lui era plătită de Samson.
Dintre cei care s-au perindat pe aici în lungul timpului încerc să enumăr: Mocioni, Coriolan şi Tiberiu Brediceanu, Traian Vuia, Hazi şi Filaret Barbu, Ion Vidu, Traian Grozăvescu, Victor Vlad de la Marina, Tata Oancea, Gheorghe Gârda şi mulţi alţii. Întâlnirile lor se transformau în adevărate serate sau nopţi politico-muzical-literare. Glasurile celor de aici se făceau auzite în tot Banatul.
Domnul avocat Coriolan Brediceanu, primul deputat român în Dieta de la Viena, mergea de fiecare dată în capitala imperiului îmbrăcat numai în portul ţărănesc din Banat.
Îmi permit să citez câteva versuri din aceea epocă:

Nu-i mai om ca bănăţan,
Bănăţan ca logojan,
Logojan ca Bredicean.

Acest obicei de a se îmbrăca a fost preluat după un secol de domnul Vasile Lupu, deputat de Bucovina - altă provincie care în lungul istoriei a avut capitala la Viena.            



George Pomuţ, general roman erou al Statelor Unite  (4)

George Pomuţ este pe drept unul dintre cei mai pe nedrept neştiuţi oameni din vestul ţării. Născut la 1818 la Gyula într-o familie de români, absolvent al Facultăţii de Drept din Budapesta, Pomuţ s-a înrolat în trupele revoluţionarului maghiar Kossuth Lajos, încă din primele zile ale anului 1848. Ca toţi ardelenii, spera că, odată cu ungurii, îşi vor câştiga şi românii  libertatea.
Tânărul sublocotenent a fost imediat remarcat pentru curaj în luptă şi devotament faţă de soldaţi.
-  Nimeni n-a fost mai bun la suflet decât mereu glumeţul Ghiţă, care se pricepea la toate, însenina pe cel întristat şi era plăcut tuturor, spunea despre el un comisar al guvernului maghiar.
Odată cu înfrângerea revoluţiei, însă, Pomuţ avea de ales: ori să ajungă în închisorile austriecilor, ori să părăsească ţara. Aşa a pornit spre America, singurul tărâm al libertăţii.
Când a ajuns peste Ocean, în 1850, împreună cu câţiva apropiaţi ai lui Kossuth, Pomuţ avea 32 de ani.
După două luni a mers cu busola în mână ca să aleagă locul potrivit pentru întemeierea unei colonii, până în Iowa.

In 1861, când a început Războiul Civil din America, s-a înrolat căpitan în Regimentul 15, sub comanda colonelului Reid. După trei ani, remarcându-se în lupte, a ajuns colonel, ca mai apoi Senatul american să-i ofere titlul de general, ca recunoaştere a meritelor sale militare.

După încă un an, pentru că îl aprecia drept  ,,echilibrat, cinstit, cult şi stăpânit de idei generoase, vorbind şi scriind în opt limbi’’, preşedintele Johnson l-a numit consul la Sankt Petersburg, însărcinat să rezolve problemele cetăţenilor americani prezenţi în Rusia. George Pomuţ avea 49 de ani, iar funcţia era cea mai mare dregătorie câştigată de un român în afara ţării. Următorul preşedinte, Ulysses Grant, avea să-l păstreze în funcţie încă două mandate, iar la 1874, preşedintele Rutherford Hayes l-a înaintat în cea mai mare demnitate după cele deţinute de însuşi şeful Casei Albe şi cel al şefului diplomaţiei americane: românul George Pomuţ devenea consulul general al SUA în Rusia, având ca prerogative promovarea intereselor politice, economice, administrative şi juridice americane.
Cutezător şi vizionar, a dat marea lovitură reluând tratativele pentru cumpărarea Alaskăi, întrerupte în timpul Războiului de Secesiune. Rezultatul a fost excepţional: cu numai 7,2 milioane de dolari, Pomuţ a adăugat Americii un nou stat, cel mai bogat în zăcăminte de petrol, gaze şi minereuri.

Cariera lui Pomuţ s-a sfârşit în 1878, când a fost înlocuit de preşedintele William Edwards, un sudist care scosese la pensie toţi veteranii Războiului de Secesiune. Ca preţuire, însă, fostul preşedinte Grant l-a vizitat la Sankt Petersburg şi i-a dăruit o ţigară de foi învelită în steagul ,,Stars and Stripes’’.
Primul general româno-american a murit în condiţii misterioase în 1882, la 64 de ani. Unii contemporani spuneau că de congestie pulmonară, alţii că ar fi fost asasinat. A fost îngropat în Cimitirul Smolensk din Sankt Petersburg, în zona destinată săracilor. Numeroşi generali şi congresmeni au protestat până au obţinut exhumarea sa şi înmormântarea în partea protestantă a cimitirului, cu un monument de piatră la căpătâi.

Din 1931, Pomuţ e celebrat anual cu ocazia Memorial Day, în rând cu părinţii fondatori ai naţiunii americane, iar în 1944 Marina SUA a botezat cu numele său o navă de război. Încă dinainte de acea vreme, congresmenii din Iowa au cerut şi repatrierea rămăşiţelor sale pământeşti în America, dar proiectul s-a împlinit numai pe jumătate. Generalul care a cumpărat Alaska a rămas îngropat la Sankt Petersburg, în Cimitirul Naţional Militar Arlington fiind ridicat doar un monument în cinstirea lui. Un omagiu încă neîncheiat pentru o personalitate legendară şi unul din ultimii eroi romantici...

La 15 august 2004 se ridică la Gyula, Bihorul unguresc, bustul din bronz al lui George Pomuţ - bust sfinţit la Biserica Înălţarea Domnului din Mehala, un prosper cartier timişorean. Bustul a fost realizat in 2002, de către artistul plastic Nicolae Adam, si turnat la Turnatoria Credira, din Timişoara. Pentru realizarea acestuia si-au adus contribuţia preşedintele fondator al fundaţiei ,,George Pomuţ’’, preotul Stelian-Grigore Borza, si alţi câţiva oameni cu suflet mare.


Femeia în roşu  (5)

Oraşul Chicago al anilor '30 era sub teroare. Al Capone si John Dillinger, marii gangsteri ai vremii, îl împărţiseră în zone de influenţă.
La un moment dat Dillinger este închis, pentru jafuri şi crime, la Fortăreaţa Crown Point. De aici evadează cu maşina comandantului închisorii, ispravă în urma căreia este declarat inamicul public numărul unu al Americii.
 
Pentru a nu fi recunoscut, John Dillinger recurge la o operaţie estetică şi îşi găseşte găzduire acasă la prietena lui Ana Sage, fostă Cumpănaş, originară din satul Lunga, comuna Comloşul Mare, judeţul Timiş-Torontal, România  
Aceasta însă propune un târg agenţilor FBI, pentru a-l preda pe gangster, contra unei mari sume de bani şi a promisiunii de a nu fi extrădată în România. 

Dillinger cade răpus de focurile poliţiştilor, in seara zilei de 22 iulie 1934, în faţa cinematografului Biograph din Chicago, având lângă el pe Ana Sage, îmbrăcată într-o rochie portocalie, care, în lumina redusă a serii, părea roşie.
Dar autorităţile americane nu s-au ţinut de cuvânt. Din cei 50 de mii de dolari, ea a primit doar 10 mii, după care a fost expulzată.

Înşelată de americani, Ana se întoarce la Timişoara, unde a locuit la diferite adrese până în dimineaţa zilei de 25 aprilie 1947, când este găsită moartă în apartamentul ei. Nu s-au găsit semne de sufocare, strangulare sau violenţă, dar s-a vorbit mult că Ana Sage fostă Cumpănaş ar fi murit de spaimă.
A fost înmormântată în cimitirul din Calea Buziaşului cu o cruce simplă de lemn şi în scurtă vreme dată uitării.


Metroul din Moskova (6)


Construcţia metroului moscovit a început în anul 1930 şi a fost inaugurat 15 mai 1935. De atunci, reţeaua de metrou s-a tot extins, ajungând astăzi la peste 250 km lungime. Numărul de pasageri transportaţi zilnic îl situează pe primul loc din lume………… 
Vechile lui staţii sunt de o impresionantă frumuseţe. Stalin vrând să demonstreze lumii întregi ce se poate construi  sub conducerea sa.
Staţiile sunt decorate, asemeni unor palate, cu marmură de diferite culori, adusă de la mari distanţe, mozaicuri în stil bizantin, însă cu teme socialiste, pietre semipreţioase, statuete din bronz şi candelabre.
La inaugurarea primului tronson al metroului a fost invita si Stalin. A privit totul cu multă plăcere şi satisfacţie, dar întâmplarea face ca una din scările rulante să se defecteze. El a urcat pe jos dându-i ordin lui Beria, să îl convoace la el pe şeful de şantier, a doua zi la ora 10.
Beria – şeful NKVD, cea mai temută organizaţie stalinistă, a trimis toţi subalternii să îl caute, pentru a-l aduce la Kremlin pe cel convocat. Fix la ora 10, condus de Beria intră în biroul lui Stalin. Acesta spre surprinderea lui Beria s-a ridicat în picioare a strâns mâna şefului de şantier, întâmpinându-l cu următoarele cuvinte: tovarăşe inginer, dumneata ai realizat o lucrare grandioasă, unică de acest fel în lume. A început să se caute prin buzunare, unde de obicei avea multe decoraţii şi medalii, dar negăsind, duce mana la buzunarul de la piept, de scoate un masiv ceas de buzunar din aur, pe care i-l oferă spunându-i: te rog să îl păstrezi din partea mea, cu rugămintea de a mai realiza în viitor şi alte construcţii asemănătoare, cât despre defecţiunea ivită ieri, te rog să mă crezi că o consider normală şi am convingerea ca a fost imediat remediată, iar de astăzi  metroul va funcţiona perfect.
Stalin a avut dreptate şi în timpul celui de al doilea război mondial, când Moscova era încercuită de armatele hitleriste, metroul a funcţionat fără întrerupere.   

Globetrotter (7)

În una din călătoriile sale pe jos prin lume, Badea Cârţan a ajuns şi la Paris, chiar la deschiderea celui mai mare magazin din Europa, acelor timpuri – Galeriile La Fayette.
Ca tot curiosul a intrat şi el înăuntru, unde un vânzător anunţa cu o voce foarte ridicată, ca dacă cineva dintre clienţi nu găseşte vreun articol, magazinul îi va oferi, a doua zi, acest articol în aşa cantitate, încât până la sfârşitul vieţii, nu va mai fi nevoit să îl cumpere.
S-a apropiat şi cu o voce liniştită a cerut o pereche de opinci.
- Ce sunt astea? A întrebat vânzătorul şi a chemat directorul magazinului.
I-a arătat directorului opincile cu care era încălţat.
A fost chemat imediat un cizmar pentru măsură şi model, iar a doua zi lui Badea Cârţan, i s-au oferit vreo douăzeci sau treizeci de perechi de opinci pentru a-i ajunge pentru tot restul călătoriei, ba şi mai mult.
Dar asta nu a fost totul. Odată cu înmânarea acestor opinci, magazinul a scos în vânzare şi nişte încălţăminte uşoare de dama, cu un model asemănător, sub numele de opincuţe. Aceste încălţăminte au avut un succes aşa de mare, încât de atunci opincuţele nu lipsesc din nici un magazin de încălţăminte de damă.  


Altă întâmplare din viaţa lui Badea Cârţan (8)

În vremea când românii din Ardeal erau supuşii Imperiului Austro-Ungar nu se bucurau de nici un fel de drepturi politice sau culturale. Ciobanul nostru din Cârţişoara, judeţul Sibiu,  cunoscut sub numele de Badea Cârţan a folosit cea mai eficientă armă - cartea.
Badea Cârţan, care a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească şi cartea de istorie, a trecut timp de 30 de ani de mai multe ori munţii, numai din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în Transilvania, în traistă, sute de cărţi româneşti.
A ajuns de mai multe ori la Bucureşti şi a cunoscut mulţi oameni de cultură, de la care a învăţat istoria românilor şi mai ales originea latină (romană) a poporului român. Înţelegând că românii au luat naştere în urma amestecului dintre daci şi romani.
Aşa s-a născut în el dorinţa de vedea cu proprii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului român şi  Badea Cârţan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian.
„Cum era singur şi a nimănui, cum se făcuse seară, s-a aşezat pe trotuar şi s-a culcat la picioarele Columnei. A doua zi dimineaţa, trecătorii, poliţiştii, ziariştii, au avut o revelaţie: un ţăran, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua următoare:„Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, a fost invitat în mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia ale vremii, fiind primit cu simpatie şi prietenie.

http://trandafirulroz.blogspot.com/

luni, 30 ianuarie 2012

Germania reabilitata, pentru primul razboi mondial



Germania, reabilitata: Rusia si Franta, vinovate de izbucnirea Primului Razboi Mondial?

autor: FrontPress 30.01.2012
Oamenii repeta din inertie si obisnuinta ca vina pentru Primul Razboi Mondial apartine exclusiv Germaniei, sustine istoricul german Michael Sturmer, profesor de istorie la Universitatea Erlangen-Nurnberg, fost consilier, in anii ’80, al cancelarului Helmut Kohl.
Sturmer cauta cauzele catastrofei mult mai la est si contrazice unele stereotipii deja bine impamantenite in mentalul colectiv.
Nu exista nicio indoiala ca Al Doilea Razboi Mondial a izbucnit din vina Germaniei. Este, insa, aceasta certitudine valabila si pentru declansarea Primului Razboi Mondial, se intreaba autorul mentionat.
“Exista un automatism, prin care germanilor li s-a lipit aceasta eticheta de vinovati, dar raspunsul este mult mai dificil de dat”, spunea, in urma cu cateva decenii, istoricul si teologul german Fritz Fischer, intr-una dintre cartile sale aparute in anii ’60.
Afirmatia sa starnea, pe atunci, o serie de controverse in randul comunitatii istoricilor, scrie Deutsche Welle.
Franta si Rusia alearga catre dominatia mondiala
20 de ani ma tarziu, intr-un studiu despre caderea “sistemului Bismarck”, istoricul si diplomatul american George Kennan readuce in atentie un detaliu interesant: in ajunul izbucnirii Primului Razboi Mondial Rusia, Rusia si Franta creeaza o alianta militara impotriva Austro-Ungariei, considerata a fi una dintre cauzele principale pentru “prima catastrofa a secolului 20″.
In anii ’80 ai secolului trecut, in RFG, acea constatare a diplomatului american capata prea putina atentie, deoarece nu se incadra in credinta conventionala asupra vinovatiei germanilor. In noul numar al prestigioasei publicatii, Harvard University Press, autorul Sean McKean dezvolta din nou teza conform careia Rusia este de vina pentru izbucnirea Primului Razboi Mondial.
Autorul reaminteste ca cele mai sangeroase batalii s-au purtat, intra-adevar, in Franta si Belgia, dar acest fapt pune in umbra si alte detalii interesante. Conform lui McKean, acei istorici care isi indreapta toata atentia doar catre frontul de vest din timpul Primului Razboi Mondial pierd din vedere ca originile profunde ale conflictului se afla in est.
Apetitul rusesc pentru mosternirea lasata de Imperiul Otoman a aparut inca din vremea tarului Petru cel Mare, care lasa succesorilor sai drept misiune “cucerirea pe rand a teritoriilor stapanite de turci si intinderea Imperiului Rus pana la Dardanele”. Peste ani, cancelarul german Bismark, in timpul Congresului de la Berlin din 1878, blocheaza apetitul rusesc pentru partea de est a Marii Mediterane, reusind sa evite razboiul.
Inutil insa. Cateva decenii mai tarziu, Franta si Rusia formeaza alianta menita sa reconfgureze harta geografica a Europei. Nu intamplator, chiar si astazi, in Paris, putem admira Podul Alexandru al III-lea – monumentul unei aliante fatidice, dupa cum o numeste McKean. De Liviu Anghel – Ziare.com

2 ani de inchisoare cu EXECUTIE !

Adrian Nastase condamnat la 2 ani de inchisoare cu EXECUTARE!

autor: FrontPress 30.01.2012
Fostul premier Adrian Năstase a fost condamnat luni la doi ani de închisoare cu executare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în procesul “Trofeul calităţii”, în care este acuzat în legătură cu strângerea de fonduri pentru campania electorală din 2004, când a candidat pentru Preşedinţie din partea PSD împotriva lui Traian Băsescu. În aces caz au fost audiaţi, conform Direcţiei Naţionale Anticorupţie, peste 900 de martori.
Lui Năstase i-a fost interzisă pentru o perioadă de doi ani exercitarea mai multor drepturi, în plus instanţa dispunând confiscarea şi a aproape 40.000 de lei.
“Este o incercare de a mă ţine în afara vieţii politice. Acesta a fost obiectivul lui Traian Băsescu încă din 2005, însă sunt absolut convins că lucrurile vor fi corectate”, a declarat deputatul PSD-ist la Realitatea TV, după aflarea verdictului. Acesta a mai precizat că va face recurs împotriva deciziei de astăzi.
În acelaşi dosar, Irina Jianu, inspector general de stat în cadrul Inspectoratului de Stat în Construcţii (ISC), a fost condamnată la şase de închisoare şi cinci ani de interzicere a unor drepturi, pedeapsă la care i s-a aplicat un spor de un an, astfel că aceasta va executa, dacă sentinţa va rămâne definitivă, şapte ani de detenţie, scrie Adevărul.
Diana Gasparovici, fost inspector general de stat adjunct la ISC, Mihail Cristian Vasile, director general al SC Eurografica SRL şi soţii Marian Ioana şi Bogdan Popovici au primit fiecare câte şase ani de detenţie la care s-a aplicat un spor de un an, astfel că pedeapsa finală care ar urma să fie executată este de şapte ani.
Adrian Năstase a fost trimis în judecată în acest dosar în ianuarie 2009, fiind acuzat de folosirea influenţei sau a autorităţii funcţiei de preşedinte al unui partid în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase, scrie Jurnalul Naţional. Potrivit rechizitoriului, în cursul anului electoral 2004, ISC, sub conducerea Irinei Jianu, “a iniţiat organizarea unui simpozion intitulat ‘Trofeul calităţii în construcţii’”. “În realitate, simpozionul reprezenta un cadru în care, prin instituirea unor taxe de participare, se masca strângerea unor sume de bani pentru campania electorală prezidenţială a inculpatului Adrian Năstase”, potrivit DNA.
Într-un proces separat, în 15 decembrie 2011, un complet al instanţei supreme l-a achitat pe Adrian Năstase în dosarul “Mătuşa Tamara”, în care a fost judecat pentru fapte de corupţie, alături de consilierul acestuia Ristea Priboi şi de fostul şef al al Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor (ONPCSB) Ioan Melinescu, informeatză Mediafax. Direcţia Naţională Anticorupţie a făcut recurs decizia de achitare a fostului premier Adrian Năstase, a lui Ristea Priboi şi a lui Ioan Melinescu, dosarul urmând să se judece la completul de cinci judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Sursa: FrontPress.ro

Grecia in genunchi in fata Germaniei!

Grecia, in genunchi in fata Germaniei. Sau mori!

Posted on 30 ianuarie 2012
54

E oficial: popoarele si voința lor nu mai fac doi bani!

Week-endul acesta o sa rămână in istorie. Pentru prima oara, unui popor puturos, unui popor european, i s-a spus: gata cu pomana! Va punem biciul pe spinare sau va lăsăm sa muriți de foame!
Exact asta este ultimatumul dat Greciei, de către Germania. Daca mai vrea bani, Grecia trebuie sa cedeze administrarea fiscala către Uniunea Europeana. De fapt, către Germania (chiar daca administratorul o sa fie, sa zicem, belgian).
Ce înseamnă aceasta administrare fiscala străina? Simplu: parlamentul si guvernul grec n-o sa mai decidă cheltuielile si veniturile statului. Politicienii greci n-o sa mai decidă ei nivelul pensiilor, nivelul salariilor sau nivelul taxelor. Toate acestea vor fi stabilite de nemți. Adică poporul grec e liber sa voteze pe cine vrea: ca votează degeaba. Tipii aia pe care ii votează, “reprezentanții poporului”, nu mai au nici o putere.
Va amintiți când am spus ca votul universal trebuie desființat si ca deciziile economice dintr-o tara trebuie sa fie luate de cei care baga efectiv bani la buget (adică de sectorul privat)? Exact asta se întâmpla acum grecilor, ba chiar mai rău: pentru ca nu firmele private grecești vor decide viitorul Greciei, ci alea germane! Hahaha…
Nimeni nu-si face iluzii ca Grecia mai poate plăti vreo datorie.

Nenorociții de greci au încercat sa-i șantajeze pe nemți acum câteva săptămâni: cică, daca refuzați sa ne mai dați bani in continuare, nu mai plătim datoriile vechi. După cum vedeți azi, șmecheria n-a impresionat pe nimeni. Nemții nu sunt nebuni sa se bucure ca datoriile le vor fi plătite…tot cu banii lor! Prostia asta cu plata datoriilor, este exact la fel ca teoria consumului: cică patronii ar trebui sa se bucure ca bugetarii le fac “vânzare”…pe banii luați tot din buzunarele patronilor, prin taxe! Cat de cretin poți sa fii sa speri ca asemenea aberații matematice ar putea scoate economia din criză? Si totuși, socialiștii așa speră.
E evident ca Grecia nu mai poate plăti datoriile vechi: toata lumea le-a pus deja cruce. Degeaba au anunțat grecii ca scot Acropole la mezat. Acropole e praful de pe toba, fata de dezastrul economiei grecești:
  • Datoria raportată la PIB – 182%
  • Datoria externă – 579 miliarde de dolari
  • Datoria externă pe cap de locuitor – 53.984 dolari
Datoriile vechi nici nu mai contează: chiar daca ar fi șterse mâine complet, grecii tot n-ar putea sa supraviețuiască fără noi împrumuturi. Pur si simplu cheltuiesc mai mult decât produc – dar chestia asta au uitat-o. Celebrul turism grec si l-au distrus chiar grecii cu mâna lor, prin mitinguri violente care au pus turiștii pe fuga. Pai atunci de unde bani?
Toți socialiștii plâng acum de mila sărmanelor tari, îngropate in datorii la mârșavele bănci capitaliste: dar uita ca fără mârșavele bănci, tarile sărmane ar începe sa moara de foame chiar de mâine. Pentru ca peste 50% din populația acestor tari trăiește pe banii statului. Ei nu vor și nu știu sa muncească – dar mai ales, nu știu sa vândă.
Nu va mai plângeți de criza datoriilor, ca nu asta o sa va îngroape! Criza vânzărilor e adevăratul putregai din inima economiei globale.
Ce vor alege grecii? Biciul sau foamea?

Duminica, premierul grec a anunțat oficial ca Grecia respinge propunerea Germaniei. Dar asta nu înseamnă mare lucru. Grecii încă nu simt foamea adevărata in stomac.
E adevărat ca numărul grecilor care au fost dați afara din case de către bănci a explodat. E adevărat ca la Atena au apărut peste tot cutii de carton in care trăiesc oameni (deși suboameni ar fi termenul potrivit, pentru asemenea putori imbecile). Dar asta e abia începutul. E o joaca! Știți cum e bătut șnițelul cu ciocanul, până se frăgezește? Ei bine, exact așa e bătut acum si poporul grec (la fel si românii, italienii, spaniolii). Nemții nu trebuie decât sa se uite, sa rânjească si sa aștepte, călare pe bani.
In aprilie, Grecia trebuie sa plătească aproape 15 miliarde de euro – si n-are nici un ban. Așa ca fără pomana Germaniei, peste doua luni Grecia declară oficial încetare de plați. Falimentul de stat. Falimentul de stat înseamnă înghețarea pe loc a oricărui nou împrumut. Si atunci adio, nu numai al 14-lea salariu: nici măcar primul n-o sa mai fie plătit! Adio pensii, adio bugetari, adio tot!
Pe greci (ca si pe români) ii așteaptă efectiv moartea, moartea de foame: iar pe mine mă bucura enorm chestia asta. Putorile din așa-zisa clasă muncitoare s-au obișnuit sa considere munca drept exploatare. S-au obișnuit sa creadă ca pot obține bani prin vot, de la politicieni – nu prin munca, de la patroni.
Acum visurile li se prăbușesc: iar javrele socialiste sunt prinse sub dărâmături si urla de durere. Pai cum sa nu te bucuri?
Citește si:
Fără drept de vot pentru cerșetori!
http://capitalismpepaine.wordpress.com/

Regele Mihai pe locul INTAI



Regele Mihai, pe locul INTAI in topul increderii romanilor

autor: FrontPress 30.01.2012
Zilele de proteste l-au făcut pe Regele Mihai lider în clasamentul personalităţilor în care populaţia are încredere. Băsescu s-a prăbuşit la cea mai scăzută cotă de când este preşedinte. Regele Mihai a urcat spectaculos în preferinţele românilor, ajungând pe primul loc, conform rezultatelor din luna ianuarie ale sondajului realizat de IMAS pentru ziarul Adevărul. Regele a ajuns la o cotă de încredere de 36,6%, urmat pe podium de preşedintele liberalilor, Crin Antonescu, cu 25,4%, şi de şeful social-democraţilor, Victor Ponta, cu 22,5%. 
Ascensiunea Regelui Mihai
Pentru Traian Băsescu, situaţia este dezastruoasă, preşedintele României fiind la cea mai scăzută cotă de când ocupă fotoliul de la Cotroceni, 8,6%. Premierul Emil Boc stă şi mai prost, doar 7,3% dintre respondenţi afirmând că au destul de multă sau foarte multă încredere în şeful Guvernului.
Regele Mihai şi-a început ascensiunea în sondaje după discursul susţinut la 25 octombrie în faţa Parlamentului. În decembrie 2011, fostul suveran se situa la o cotă de încredere de 25,7%, iar, în mai puţin de o lună, pe fondul protestelor de stradă, a urcat cu zece procente. Ceilalţi membri ai familiei regale se situează, de asemenea, pe poziţii bune la capitolul încredere.
Traian Băsescu, minim istoric
Preşedintele a început să piardă masiv în sondaje în prima parte a anului 2011, ajungând în luna iunie la un minim de 8,8%, după ce a anunţat reducerea salariilor şi a pensiilor. Ulterior s-a stabilizat în jur de 9-10%, pentru ca, în ultimele luni ale lui 2011, să înregistreze o uşoară ascensiune până la 13%. Intervenţia telefonică prin care a intrat într-un dialog polemic cu doctorul Raed Arafat şi protestele publice care au urmat l-au făcut pe preşedintele Băsescu să piardă aproape cinci procente şi să ajungă la un minim istoric.
Locul patru la încredere: C.V. Tudor
Pe locul patru la capitolul „Încredere în personalităţile publice (aprecieri pozitive)” în „Barometrul Adevărul” se află preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, urmat în clasament de preşedintele Senatului, Vasile Blaga (PDL). De altfel, recent revenit în prim-planul politic, odată cu preluarea funcţiei deţinute anterior de Mircea Geoană, fostul secretar general al PDL este democrat-liberalul cu cea mai mare cotă de încredere, ocupând locul cinci în ierarhia IMAS, devansându-l clar pe şeful partidului, premierul Emil Boc, aflat pe locul opt (7,30%).
Dacă pe şase se află şeful statului (8,60%), pe locul şapte este europarlamentarul PDL Theodor Stolojan (8,20%). Pe locul nouă apare vicepremierul Marko Bela (UDMR) cu 4,20%, în timp ce preşedintele Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, prim-vicepreşedinte PDL, are cea mai scăzută cotă de încredere, de 3,2%.
De altfel, în afară de Regele Mihai, care a avut o ascensiune surprinzătoare, şi preşedintele social-democraţilor, Victor Ponta, a înregistrat o creştere, comparativ cu luna trecută, când avea 19,60% în acelaşi sondaj. În luna ianuarie a acestui an, Ponta a sărit la 22,50%. Partenerul său, liberalul Crin Antonescu a scăzut faţă de luna decembrie a anului trecut, când avea 27,10%, ajungând, în ianuarie 2011, la 25,4%.
Protestele, decisive pentru clasament
Sondajul de opinie a fost realizat în perioada 11-17 ianuarie, cuprinzând şi zilele cele mai fierbinţi ale protestelor de stradă. Volumul eşantionului este de 1.039 de persoane, iar eroarea maximă de plus, minus, 3%.
Băsescu: Protestele sunt fireşti
Preşedintele Traian Băsescu a declarat, ieri, la Palatul Cotroceni că, dacă va fi întrebat la summitul informal al Consiliului European despre protestele din stradă din România, va spune că acestea sunt „fireşti”, în condiţiile în care „românii au plătit costul austerităţii”, pe care trebuie să-l plătească şi politicienii. „Le voi spune că sunt proteste fireşti, generate de măsurile luate de România. Românii au plătit costul austerităţii, rămâne să-l plătească şi politicienii”, a afirmat Băsescu, chestionat în legătură cu protestele care l-au costat greu la capitolul „încredere”. De Valentina Deleanu, Ion M. Ioniţă – Adevarul

duminică, 29 ianuarie 2012

Paris - fata lui Michael Jackson

Ce frumoasă s-a făcut fata lui Michael Jackson!

Paris, fiica lui Michael Jackson, se face din ce în ce mai frumoasă. Adolescenta nu a trecut neobservată zilele trecute, când a fost la premiera show-ului Cirque du Soleil, organizat în memoria tatălui ei, în Los Angeles, SUA.
  • Paris (13 ani), fiica lui Michael Jackson, face ravagii cu ochii ei superbi
Fotografii s-au înghesuit să îi facă poze, fiind fermecaţi de ochii ei superbi, pe care fata şi i-a pus în evidenţă cu un machiaj discret. În plus, presa de peste Ocean scrie că Paris, care se pregăteşte să cucerească Hollywoodul cu primul său rol într-un film, ar putea să facă ravagii cu frumuseţea ei şi în lumea modei şi să devină un supermodel.
http://libertatea.ro/

23 august 1944















Fotografia M. S. Regelui Mihai în anii celui de akl doilea război mondial




După strălucitoarea victorie a trupelor sovietice in bătălia de la Stalingrad soarta războiului a luat o altă direcţie.
Această grea bătălie a durat 199 zile in toamna si iarna anilor 1942, 1943  permiţând armatelor sovietice desfăşarea unei uriaşe ofensive împotriva armatelor hitleriste şi a aliaţilor ei armatele romane şi armatele ungureşti, etc.
Ofensiva se desfăşura pe un  front imens de mii de km de la Marea Neagră până la Marea Baltică. 
Îngreunată şi de iarna foarte grea, aşa zisa retragere strategică ordonată de Hitler se transformă intr-o adevărată catastrofă. 
Mareşalul Antonescu încurajat de partidele istorice – partidul liberal şi partidul naţional ţărănesc, încearcă mereu, fără nici un rezultat, o rezistenţă tot mai mare împotriva trupelor sovietice 
În faţa cestei staţii şi M.S. Regele Mihai a căutat o soluţie care să salveze România în faţa puhoiului sovietic.
Antonescu împreună cu partidele istorice susţineau teoria greu credibilă a unei debarcări in Balcani a trupelor aliate din occidentul Europei împreună cu Statele Unite ale Americii.
De aceea in vara anului 1943 îl roagă pe Eugen Cristescu şeful serviciilor externe să se intereseze despre intenţiile acestora.
Imediat Cristescu trimite cei mai buni agenţi la Paris şi Istambul – oraşe cunoscute ca leagăn al spionilor din  acele timpuri.  
În primăvara anului 1944 el raportează MS Regelui Mihai faptul că nu este nici vorbă de o debarcare în Balcani. Că acesta a fost doar un zvon menit să influenţeze Uniunea Sovietică în grăbirea ofensivei anti-hitleriste.
Toate acestea l-au determinat pe Regele Mihai pentru a acţiona singur în vederea salvării României de consecinţele războiului anti-sovietic.  
Astfel în vara anului 1944 întreprinde de unul singur, el pilotând avionul, două zboruri peste linia frontului. Cu cine a luat legătura, ce au discutat, precis nu se ştie nici în ziua de astăzi. Se bănuieşte că s-a întâlnit cu Ana Kolontay, înalt funcţionar la ambasada sovietică din Suedia, dar care pe atunci era omul de încredere a lui Stalin privind relaţiile externe şi de informaţii ale Uniunii Sovietice. Cu ea se pare că ar fi discutat condiţiile capitulării României.
Destul pentru ca dimineaţa zilei de 23 august 1944 regele să îl invite pe mareşalul Ion Antonescu la Palatul Cotroceni, pentru unele discuţii legate de situaţia războiului. 
Dimineaţa devreme a dat ordin la doi subofiţeri, ca la semnalul lui să îl arestez  pe mareşal.
Zis şi făcut, mareşalul soseşte, are loc o scurtă discuţie între rege şi mareşal, după care regele s-a retras dând ordinul pentru arestarea lui Antonescu. Acesta a fost surprins şi a strigat la cei doi subofiţeri care au început să şovăie. Atunci a intervenit aghiotantul regelui, colonelul Emilian Ionescu, cerând executarea imediată a ordinul M.S. Regelui Mihai.
A fost arestat şi încuiat într-o încăpere a palatului.
În seara zilei de 23 august mareşalul a fost predat domnului Lucreţiu Pătrăşcanu, care deşi membru al partidului comunist roman – în ilegalitate la acea dată – era un frecvent musafir al casei regale.
După arestarea mareşalului M. S. Regele Mihai a ţinut un scurt discurs la radio prin care a anunţat capitularea necondiţionată faţă de armatele sovietice şi întoarcerea armelor împotriva armatelor germane si hortiste existente pe teritoriul României,
Ca urmare întregul teritoriu al României a fost eliberat în totalitate numai de trupele române. Pe teritoriul nostru staţionau importante efective germane, interesate de exploatarea petrolului romanesc şi efective horthiste interesate de menţinerea în Ardeal a hotarelor stabilite de pactul Ribbentrop-Molotov.  Cu aceste trupe s-au purtat  lupte grele la Iernut, Păuliş, Tălmaci, etc.
Această hotărâre a M. S. Regelui Mihai a dus la scurtarea celui de al doilea război mondial cu şase luni. Menţionez că armatele române au luptat alături de armatele sovietice împotriva armatelor hitleriste până în munţii Tatra, de unde au primit ordin de întoarcere în ţară.
Pentru această hotărâre, precum si pentru aportul deosebit adus de armatele române în desfăşurarea războiului M. S. Regele Mihai a fost decorat de către Iosif Visarionovici Stalin cu ordinul Pobeda,  ce mai înaltă distincţie a Uniunii Sovietice. Menţionez ca a mai fost decorat cu acest ordin numai Mareşalul Jukov, comandantul frontului sovietic de vest.
Toţi şefii statelor occidentale, precum şi preşedintele Statelor Unite ale Americii au cuvinte elogioase cu referire la aportul armatelor romane în victoria asupra armatelor hitleriste.    
Menţionez că regele Mihai este singurul şef de stat în viaţă dintre toţi şefii statelor participante la cel de al doilea război mondial.

Ca sursă pentru cele relatate mai sus am folosit unele discuţii purtate cu generalul locotenent Emilian Ionescu - fostul aghiotant al regelui Mihai din acea perioadă, precum şi volumul de memorii scris de el şi apărut în Editura militară.
http://trandafirulr.blogspot.com/ 

Presedintele nostru pensionar de Balaceanca


Nu mai suport pe acest broscoi raios, care le stie pe toate si prin capul lui de oligofren zboara tot felul de idei, care de care mai nastrusnice,  datorate consumului excesiv de bauturi alcoolice. Noi toti un neam intreg si destept trebuie sa asistem la ineptiile lui  bine venite la Balaceanca. Dar ce este mai  curios, este ca macaneatele, iau tampeniile lui si le  despica in patru impreuna cu alti cativa   invitati ,care demonstreaza ca sunt mai prosti ca el. Eu stiu ca trebuie in calitate de presedinte, mai mult ca o gluma a naturii si pentru noi o nenorocire sa   expuna tampeniile spuse de el.
Dar pentru  a arata  dispretul pentru gandirea lui pe bigudiuri, trebuie  sa fie ignorate macar la dezbateri. A dezbate ce a batut campii  presedintele nostru, inseamna ca ii dam importanta si prin asta ne injosim noi ca neam.
O decizie inteleapta,  ar fii, sa facem o greva a  distribuirii prostiilor lui. Poate asa va intelege ca nu este apreciat. Am vazut ca la sfarsitul spiciului, spune ca ziaristii au ce scrie. El chiar crede ca  este interesant. Dar cine este obligat sa asculte ce spune, cine este obligat ca prin toate mintile  incetosate, care nu sunt cu picioarele pe pamant sa  fim terorizati cu ineptiile lui? De ce ne inebunesc pana la saturatie, aceste  mirandoline care pun  intrebari tampite  invitatilor de gen :"cum comentati", asta pentru a vedea  neamurile ce tari sunt ele la tv. Nu mai comentati, ca sa  se vada ca in tara asta avem verticalitate si nu consideram necesar sa  dam atentie  elucubratiilor unui om mereu vesel:))))  

GERMANIA vrea suveranitatea GRECIEI

GERMANIA vrea suveranitatea GRECIEI

autor: FrontPress 28.01.2012
Germania vrea ca Grecia să renunţe la suveranitatea sa în materie de politică fiscală, de care să se ocupe un comisar european, înainte să poată să beneficieze de un al doilea plan financiar de salvare, anunţă vineri Financial Times, care a procurat o copie a propunerii germane, relatează AFP, citat de Mediafax.
Potrivit Financial Times, un comisar desemnat de miniştrii de Finanţe din zona euro ar putea primi un drept de veto împotriva deciziilor bugetare adoptate de Guvernul grec.
Acest proiect circulă în timp ce la Atena Guvernul elen poartă negocieri cu creditori privaţi referitoare la datoria ţării, iar liderii europeni urmează să se întâlnească luni la Bruxelles pentru a adopta un nou tratat bugetar european.
“Consolidarea bugetului trebuie să fie însoţită de o direcţie strictă şi de un sistem de control”, se arată în textul citat de cotidianul britanic, document trimis vineri de Berlin celorlalte capitale din zona euro.
“Având în vedere adaptarea dezamăgitoare de până în prezent, Grecia trebuie să accepte o deplasare a suveranităţii sale bugetare către un nivel european, pentru o anumită perioadă de timp”, apreciază Guvernul german.
Aflate în curs de trei săptămâni, aceste negocieri vizează încheierea unui acord cu creditorii privaţi ai Greciei, în vederea ştergerii unor datorii în valoare de aproximativ 100 de miliarde de euro, cu scopul aducerii datoriei suverane a ţării de la nivelul de 160% din Produsul Intern Brut (PIB) la care se află în prezent, la 120% în 2020.
Vineri, la finalul unei reuniuni de două ore cu premierul grec Lucas Papademos şi ministrul Finanţelor Evanghelos Venizelos, creditorii, reuniţi în cadrul unui grup de lobby bancar internaţional, au anunţat că “s-au realizat progrese”. Negocierile urmează să continue sâmbătă.
Presa locală a numit această propunere drept una “indecentă” şi “exagerată”. De Valentin Vidu – Gandul