Amazon MP3 Clips

vineri, 30 noiembrie 2012

Daca am plecat Ardealule din tine

Asumarea legionarismului


“Dreapta autentica poate fi reconstruita numai dupa evaluarea si asumarea LEGIONARISMULUI”

autor: FrontPress 30.11.2012
În toamna aceasta s-au împlinit 113 ani de la naşterea (13 septembrie) şi 74 de ani de la moartea (30 noiembrie) lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul şi liderul Mişcării Legionare / „Legiunea Arhanghelul Mihail” (care a avut partidele „Garda de Fier” şi „Totul Pentru Ţară”). Distanţa în timp nu a domolit patimile, ci parcă, dimpotrivă, le-a aţîţat. Despre Corneliu Codreanu, ca şi despre mişcarea sa, se vorbeşte numai în termeni excesivi, fie de adulaţie, fie de contestare.
La atîta vreme după dispariţia fizică a fondatorului Legiunii şi de la scoaterea organizaţiei din viaţa politică (ianuarie 1941) şi în ciuda faptului că renaşterea Mişcării după 1989 (atît sub forma ei civică şi culturală, paideică, precum şi sub aceea de partid politic) a eşuat – grupările care se revendică de la ideologia legionară şi care îşi asumă continuitatea fiind insignifiante sub raportul impactului în societate –, legionarismul este folosit în continuare, cu succes, ca sperietoare a opiniei publice şi ca mijloc de marginalizare a persoanelor publice. Cel mai recent,  eticheta de „legionar” fost întrebuinţată, cu scopul de a-i compromite şi/sau intimida, în cazul unor tineri politicieni din Alianţa România Dreaptă (PDL & Co): Mihail Neamţu (lider al Partidului „Noua Republică”) şi Adrian Papahagi (vicepreşedinte al Fundaţiei Creştin-Democrate). Cei doi, aflaţi în campanie electorală pentru cîte un loc de deputat, au reacţionat exact cum se aşteptau acuzatorii (politicieni ai USL, jurnalişti – între care, printre cei mai virulenţi s-a găsit Andrei Bădin, de la B1 TV, ins apropiat al unor personalităţi legionare din exil, care, cît au avut bani şi zile, l-au tratat cu maximă boierie –  şi bloggeri de stînga, dar şi „monitori” evrei), cum le cere „corectitudinea politică” şi cum probabil şi simt. Dar cred că fără mare folos, căci cei care îi acuzau ştiau că mint, iar mulţimea nu va fi convinsă de o dezminţire.
Corneliu Codreanu
Ei au negat că ar avea vreo simpatie pentru Mişcarea Legionară şi s-au grăbit să se delimiteze, acuzînd la rîndul lor, Legiunea.
Mihail Neamţu, cel mai atacat (inclusiv de M.R. Ungureanu, aliatul său), a scris un text justificativ, în care susţine: „Legionarismul a fost o aberaţie politică, combinînd extremismul naţionalist, recursul la crimă şi cultul morţilor.”
Observ în treacăt enormitatea de a transforma cultul morţilor, atît de prezent în credinţa creştină, într-o fărădelege. Şi reiau aici numai un pasaj dintr-un mai lung răspuns pe care l-am postat pe pagina de Facebook a lui Mihail Neamţu: „Mişcarea Legionară nu a fost o organizaţie criminală, iar dacă unii legionari au comis păcatul uciderii, au plătit şi ei şi încă două generaţii de legionari după ei. Ca să fim cinstiţi, au fost singurii care şi-au asumat faptele şi şi-au răscumpărat vina prin suferinţă şi moarte. Liberalii, ţărăniştii şi guvernul Antonescu n-au fost condamnaţi de istorie şi n-au plătit pentru miile de români (legionari, dar şi neafiliaţi politic) pe care i-au închis pe nedrept şi pentru sutele de români (legionari, dar nu numai) pe care i-au ucis fără judecată. De ce, aşa stînd lucrurile, PNL şi PNŢ trec drept partide onorabile, iar ML este taxată drept «aberaţie politică»? E adevărat că legionarii şi-a făcut dreptate singuri (şi nu trebuia), omorîndu-i pe Gh. Duca şi pe Armand Călinescu, dar numai după ce aceştia au închis şi ucis nenumăraţi legionari nevinovaţi (inclusiv pe fondatorul şi liderul ML, C. Z. Codreanu), utilizînd aparatul de represiune al statului. Judecînd, prin prisma documentelor, istoria interbelică, vom vedea că Mişcarea Legionară, dacă nu e mai bună, nu e deloc mai rea decît celelalte formaţiuni politice ale epocii.”
De asemnea, Adrian Papahagi a lansat în mediul virtual declaraţia: “Mărturisesc din nou că n-am avut niciodată vreo simpatie pentru legionarism. Amestecul bizar de mesianism, voluntarism social, tradiţionalism progresist şi militarism, şi mai ales dimensiunea sa masificatoare mi-au fost mereu suspecte. Ca să nu mai vorbim de crime!”.
Mă tem că, descriindu-i astfel pe legionari, Papahagi ar putea fi acuzat de antisemitism, pentru că în sionism prea se îmbină mesianismul, voluntarismul social, tradiţionalismul progresist şi militarismul.
Ne-am putea întreba de ce au fost acuzaţi de legionarism tocmai doi oameni care sînt aşa de fermi contra legionarismului. Dar e numai un punct de la care poate porni o discuţie, pe care s-ar cuveni s-o avem, despre trecutul nostru istoric apropiat şi deopotrivă despre onestitatea dezbaterilor cultural-politice de la noi în legătură cu acest trecut. Facem un prim pas în acest sens cu dialogul de mai jos, dintre mine şi dl Răzvan Codrescu – unul dintre cei mai avizaţi cercetători ai fenomenului legionar. Interviul a avut loc mai demult, căci nu de azi, de ieri sînt problemele la care încearcă să răspundă, şi intenţionam să-l public în numărul 113 (pe septembrie 2012) al revistei ROST, care însă n-a mai apărut. Aşa încît îşi găseşte aici locul într-un context la fel de potrivit acum pe cît ar fi fost şi în septembrie.
Corneliu Codreanu

„Despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseori anapoda”

Claudiu Târziu: Observăm că orice referire cu un dram de obiectivitate la Corneliu Codreanu sau legionarism te face dintr-o dată suspect. De pildă, Ion Cristoiu a fost acuzat de simpatii legionare pentru că i-a recunoscut „Căpitanului” charisma şi bunele intenţii. Iar realizatoarea de televiziune Eugenia Vodă a primit aceeaşi etichetă doar pentru că i-a permis lui Ion Cristoiu să facă acele afirmaţii în emisiunea ei. Pe de altă parte, simpatizanţii se raportează necritic la Mişcare şi la fondatorul ei. De ce credeţi că se întîmplă aşa? Şi totodată de ce-am mai vorbi astăzi despre Codreanu şi despre legionarism?
Răzvan Codrescu: Nu numai faptul că a reuşit să mobilizeze pînă la jertfelnicie elita unei generaţii (studenţi, intelectuali, preoţi, aristocraţi etc.), dar şi faptul acesta de a fi adulat sau contestat cu patimă după atîţia ani, şi după ce s-au făcut toate eforturile pentru a i se diminua creditul şi a i se şterge urmele, arată importanţa personajului, care, indiferent de cum ar fi judecat, nu a fost unul de mîna a doua. Îndărătnicia aceasta de a rămîne viu/prezent şi după trei sferturi de veac, după ce a fost hăituit, asasinat, îngropat la opt metri sub pămînt şi denigrat ca nici un alt personaj al istoriei noastre, împreună cu toată mişcarea pe care a generat-o, mai arată şi că legionarismul a picat pe nişte probleme vitale şi încă nerezolvate ale existenţei şi destinului nostru ca neam, atît în ordinea seculară, purtătoare de sabie, cît şi în ordinea spirituală, purtătoare de cruce. S-ar putea spune că, cel puţin în lumea românească, personajul este încă prea fierbinte şi chestiunile legate de el prea arzătoare pentru a admite tratamentul „la rece”. De aceea, mai „obiectivi” şi mai „măsuraţi” au reuşit să fie adeseori, atît în privinţa lui Codreanu, cît şi a „fenomenului legionar” în genere, cercetătorii sau observatorii străini. (Şi, în paranteză fie spus, nici o altă mişcare, politică sau spirituală, din viaţa publică românească, mai veche sau mai nouă, nu a mai atras în asemenea măsură atenţia străinătăţii; bibliografia străină a legionarismului – consemnată doar parţial în amplul dosar bibliografic din cartea mea În căutarea Legiunii pierdute – este uriaşă şi extrem de diversă, din epocă şi pînă în vremea din urmă – să zicem, de la articolele lui Julius Evola de la sfîrşitul anilor ‘30 şi pînă la ultima sinteză străină de care am eu cunoştinţă, apărută în 2010, în Franţa: Michel Bertrand, Codreanu et la Garde de Fer. Histoire d’une tragedie: 1920-1945.) Mă întrebaţi „de ce am mai vorbi despre Codreanu”? Păi, dacă aşa stau lucrurile, s-ar putea spune mai degrabă că dacă nu s-ar mai găsi nimeni să vorbească, atunci „pietrele ar striga”.
Ce-i drept, se întîmplă că despre Codreanu se vorbeşte, pro sau contra, adeseorianapoda: fie din lipsă de informare corectă, fie din partizanat ideologic şi propagandistic. E şi multă ignoranţă, şi multă naivitate, dar şi multă rea-credinţă sau necinste sufletească. Aş putea spune că există un regim moştenit al mistificărilor manipulatorii, cărora le cad pradă nu numai ageamii şi jurnaliştii de mîna a doua, dar şi o anumită istoriografie ideologizată. Am mai spus-o: propaganda antinaţională şi anticreştină constituie probabil singura formă de continuitate din viaţa publică românească a ultimelor şapte-opt decenii, iar din acest punct de vedere între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) şi regimul comunist nu există nici o deosebire semnificativă. România contemporană s-a mişcat constant (cu excepţia anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putinţă. Legionarii – care tocmai de aceea au deranjat şi deranjează atît de mult establishment-ul, direct sau indirect – încercaseră să rupă acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eşuat în mod tragic, dar amintirea fermităţii lor continuă să tulbure “liniştea” oamenilor de stînga, care au dus – şi continuă să ducă – ţara la ruină. Spaima de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.
Una peste alta, a fost impusă cu consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al “sălbăticiei” legionare. Este, într-un fel, povestea cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”… Legionarismul a devenit astfel imaginea publică a tuturor relelor de ieri şi de azi (“sperietoarea” fiind folosită pînă la saturaţie şi după 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca şef al Mişcării, e considerat de regulă drept “capul răutăţilor”. Ei bine, atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cerneală s-a vărsat şi atîta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încît pentru anumite minţi comode problema e ca şi clasată! Cînd se rosteşte numele lui Codreanu sau al Mişcării Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte…
Din păcate, nici “apologeţii” legionarismului n-au ştiut să păstreze o măsură şi să răspundă realist provocărilor actualităţii, tinzînd spre cealaltă extremă, a adulaţiei ditirambice a figurii lui Codreanu şi a idealizării necritice a unui fenomen complex, în care virtuţile n-au exclus păcatele, aşa cum nici păcatele n-au exclus virtuţile. Rămîne de ales, în continuare, grîul de neghină. Cu neghina ştim ce e de făcut (“se alege şi se arde în foc”); rămîne de văzut ce şi cît vom mai fi în stare să facem cu partea de grîu curat. Nu în perspectiva reînvierii Legiunii, care e curată utopie, ci în aceea a reconstrucţiei din mers – şi în pas cu vremea – a unei noi drepte creştine româneşti, care nu se poate reduce la experienţele trecutului, dar nici nu se poate dispensa de ele, dacă se vrea una cu rădăcini şi cu repere, iar nu o simplă butaforie de uz conjunctural. 
Prin urmare (şi îmi cer scuze dacă repet lucruri pe care le-am tot spus în diferite contexte), ne mişcăm, cu Codreanu şi cu legionarismul, între o “legendă neagră” de uz popular, cultivată de toate fronturile stîngii şi radicalizată obsesiv în mediile evreieşti, şi o “legendă aurită”, perpetuată de foştii membri sau simpatizanţi ai Mişcării şi avînd o circulaţie mai restrînsă, în medii nu întotdeauna prea elevate. Între aceste două legende se află suspendat, deocamdată, adevărul istoric, faţă de care rămînem datori, cu tot ce implică el ca lecţie pentru prezent şi viitor.
Corneliu Codreanu

„Prin diabolizarea lui Corneliu Codreanu este diabolizată Dreapta”

Claudiu Târziu: Cum se desprinde portretul psihologic al „Căpitanului” din tot ce aţi citit de şi despre el şi din mărturiile pe care le-aţi ascultat de la cei care l-au cunoscut?
Răzvan Codrescu: Cînd ai citit mult de şi despre Codreanu, şi cînd ai ascultat mărturiile a zeci sau sute de oameni (şi ce oameni!) care l-au cunoscut, şi cărora le-a marcat nu numai tinereţea, ci întreaga viaţă, păţeşti ca Ion Cristoiu: nu poţi să nu fii indignat de etichetele curente care i se pun şi, chiar fără să ai aderenţă la toate ideile sau actele lui, te simţi obligat moral să-i ţii partea şi să încerci explicaţii pe care nu ştii cît sînt oamenii de azi pregătiţi sau dispuşi să le asculte, mai ales într-un cadru public atît de expus suspiciunilor şi răstălmăcirilor şi atît de obsedat de nu călca anumite convenienţe ideologice. Dar, cu tot riscul de a-ţi strica „imaginea”, nu poţi, dacă ai şi numai un rest de onestitate, să accepţi convenţia mincinoasă sau să te prefaci evaziv ori nepăsător. În emisiunea d-nei Eugenia Vodă, şi în tot scandalul care a urmat, Ion Cristoiu n-a vorbit ca un legionar, ci pur şi simplu ca un om în cunoştinţă de cauză, în timp ce majoritatea covîrşitoare a criticilor săi ofuscaţi s-au aflat vorbind fără să aibă habar (sau avînd interesul impur de a se preface că n-au habar), pe bază de „urechisme” sau de lecturi superficiale şi la mîna a doua, mobilizaţi de exigenţe ideologice, iar nicidecum de scrupulul faţă de adevăr, mai ales că adevărul se întîmplă să fie extrem de incomod, contrazicînd nu doar nişte poziţii punctuale, ci un întreg mod de gîndire indus prin educaţie şi autoreglaj oportunist. Dacă accepţi că un Codreanu n-a fost chiar atît de rău cum se crede, atunci înseamnă că nici legionarismul n-a fost chiar atît de rău, nici naţionalismul creştin, nici dreapta tradiţională… Se clatină, mai mult sau mai puţin conştient, o întreagăWeltanschauung, o întreagă aşezare comodă într-un stîngism călduţ, într-o „civilizaţie” a laşităţilor standardizate, dar profitabile, cu care ne trecem viaţa prin democraţie aşa cum ne-am trecut-o şi prin comunism. De aceea, despre aceste lucruri omul „cuminte” preferă fie să colporteze ce se spune oarecum „oficial”, fie să nu vorbească deloc. Dacă vorbeşti, oricînd se poate interpreta, pot apărea complicaţii, poţi produce iritare… Mai bine minciuna asumată sau tăcerea preventivă. Mai ales că de adevăr, ştii din experienţă, nu se mai sinchiseşte aproape nimeni (sau numai nişte „exaltaţi” cu care nu ţi-ar plăcea să fii asimilat)…
Codreanu a fost, aşa cum rezultă din autenticele documente şi mărturii, un om fundamental cinstit, un bun român şi cineva care s-a străduit toată viaţa să fie şi un bun creştin. Era în personalitatea lui o dimensiune cazonă şi o dimensiune mistică (mai ortodoxă în fond decît în formă, de unde impresia unora de „catolicism” sau de „păgînism”). Rectitudinea lui se mişca – poate imperfect, dar sigur sincer – între modelul cavalerului (eroului) şi modelul sfîntului (martirului). Două modele care se întîlnesc în idealul slujirii jertfelnice.
Şi – aspect esenţial – e desigur la el un traseu al devenirii, adesea ignorat. A fost un om care a străbătut, nu fără poticniri, o cale de limpezire a atitudinilor într-un sens creştin, avînd realismul şi onestitatea de a recunoaşte că “există o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am putut fiecare, prin sforţările noastre pămînteşti, a ne înălţa către această linie” (în Pentru legionari). Sau în altă parte, sintetizînd: “Recunoaştem că sîntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări şi manifeste). Rabinului David Şafran, în convorbirea de la Casa Verde, din 1937, îi spune, în acelaşi sens: “Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni… Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. De altfel, în Pentru legionari, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o şcoală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic… Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou”. Întărea astfel ceea ce spusese în Cărticica şefului de cuib (îndreptarul meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de tip franciscan şi de un rigorism de tip cazon, amîndouă insuportabile din perspectiva “omului recent”): “Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică… este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. În sensul acesta o definea, retrospectiv, şi Mircea Eliade (în Memorii, I), numind-o chiar “sectă mistică” (din care el însuşi făcuse parte, cu vervă mărturisitoare, spre sfîrşitul anilor ‘30).
E de spus că înainte de a impune altora asemenea exigenţe Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creştin al “dezbrăcării” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditaţie şi asceză). E o diferenţă considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti de la începutul anilor ‘20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreţinuse rabinul Şafran sau pe care venise să-l viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu, Gh. I. Brătianu, C. Argetoianu şi… Partidul Evreiesc nu ezitaseră să încheie, în 1937, un important pact politic şi despre care un Nae Ionescu putuse afirma: “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare încît de-acum îl depăşeşte şi pe el”; în fine, cel care a făcut repetate apeluri la non-violenţă (unii au vorbit de “modelul Gandhi”!) şi de la care ne-au rămas însemnările de la Jilava (1938), pe care nu mă sfiesc să le definesc ca pe unul dintre cele mai importante documente de gîndire creştină laică din secolul XX (dar cîţi le-au citit?).
Ceea ce spun eu aici încercase să spună şi Codreanu însuşi în procesul din mai 1938 (cînd, în lipsa probelor concrete “la zi”, acuzatorii ajunseseră să-i invoce radicalismele primei tinereţi): “Gîndiţi-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil şi, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, aşa am văzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască şi pînă cînd îşi termină viaţa, trece timp, se adună înţelepciunea. La început omul judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minţii omeneşti şi acţiuni pe care după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aş fi făcut un alfabet secret, tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci lucrurile aşa cum le-am judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi pînă acum este o distanţă mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am avut-o împreună cu toţi băieţii noştri. Este contrarie, din cauza vîrstei… Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent în viaţa sa pentru că în copilăria lui, cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucru”.
A fost, de altfel, drumul străbătut, firesc şi lucid, şi de alţi întemeietori ai Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate fi judecată reducţionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu şi pe un Moţa nu toţi i-au înţeles adecvat; şi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceştia i-au urmat, mai mult sau mai puţin conştient, cu precădere pe foştii “tineri furioşi”, pătrunzîndu-se prea puţin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturităţii lor (consfinţit nu doar cu vorbe, ci cu propriul sînge). Opera lui Codreanu a fost înţeleasă prea puţin în latura ei spirituală (care o deosebea esenţial de fascismele occidentale, şi mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternică (şi, pînă la urmă, mai omenească), anticipînd devierile reprobabile de mai tîrziu. Horia Sima însuşi a fost exponentul acestei categorii (oricît ar fi de neplăcut pentru anumiţi supravieţuitori ai Mişcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de demarcaţie în istoria legionară între ceea ce unii au numit “codrenism” şi “simism”, noţiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu doar o realitate cronologică, ci şi una tipologică). Mişcarea Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” şi “spiritual”, care face parte din tragedia ei internă. Şi cert este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai mişcătoare poate, prin statura şi complexitatea personajului – tragedia neînţelesului şi nedreptăţitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt şi cu renume de bandit…
Corneliu Codreanu
Claudiu Târziu: Dacă ar fi să restrîngem în cîteva fraze gîndirea lui Codreanu, ce am putea învăţa? 
Răzvan Codrescu: E greu de făcut o asemenea sinteză ad-hoc, mai ales în spaţiul şi condiţiile unui interviu. Forţez, totuşi, o aproximaţie. Viaţa istorică nu e nimic fără memorie şi transcendenţă. Dumnezeu şi morţii sînt prezenţe vii, care onorează şi obligă. În ordinea firească, destinul insului este solidar cu destinul neamului, iar totul capătă sens în perspectiva învierii. Există o linie a neamului care merge, în cazul neamurilor creştine, în tandem cu linia Bisericii, dar fără să se confunde cu ea. Românii au datoria sfîntă să-şi păzească credinţa şi identitatea, nu pentru a-i umbri pe alţii, ci pentru a se promova cinstit şi plenar pe ei înşişi. Iar pentru a împlini idealul naţional, nici o jertfă nu e prea mare. Legionarul, care ambiţionează şi trebuie să se străduiască să fie o combinaţie actuală de erou şi sfînt, nu se va lăsa cumpărat şi va sta mereu gata de moarte. Onoarea trebuie să fie normă de existenţă– nu din orgoliu, ci din principialitate. Decît să triumfi printr-o infamie, mai bine să cazi răpus pe drumul onoarei. Politicianismul şi comunismul sînt principalii adversari ai acestor aspiraţii istorice şi existenţiale. Evreii sînt primejdioşi întrucît fac jocul acestor adversari curenţi, contribuind, pe faţă sau pe ascuns, la disoluţia morală şi naţională. Încurajînd stînga şi comunismul, ei se pun singuri de-a curmezişul dreptei, care înseamnă naţionalism constructiv şi spiritualism creştin, angajare morală şi comunitară sub semnul crucii lui Hristos. Dar mult mai periculoşi şi mai culpabili decît evreii sînt creştinii care trădează cauza neamului şi desconsideră locul Bisericii în veac. Marea problemă a istoriei româneşti, mai vechi sau mai noi, este trădarea.Născut sub semnul Arhanghelului Mihail – arhistrategul cu sabie de foc al legiunilor cereşti, pedepsitorul lui Lucifer şi restauratorul dreptăţii divine –, legionarismul se vrea pariu primenitor cu istoria şi împăcare a neamului românesc cu Dumnezeu şi cu sine însuşiLegionarismul nu pune pe primul plan nici statul (ca fascismul italian), nici rasa (ca fascismul german), ci desăvîrşirea sufletească a insului şi a neamului. Triumful lui, prin urmare, nu poate fi doar o afacere politică şi nu poate veni prin lovitură de stat, ci numai prin procesul de lămurire şi perfecţionare lăuntrică. De aceea, pe primul plan este omul, nu programul politic. O idee politică, oricît de mare şi de nobilă, nu înseamnă nimic dacă nu ai oameni pe măsura ei, care să şi-o asume şi s-o pună în lucrare. De aceea pedagogia naţională e marea urgenţă căreia trebuie să-i răspundă noua generaţie, mai ales prin elitele ei. Neamul românesc este provocat la un mare proces de învrednicire – întîi în faţa lui Dumnezeu, apoi în faţa oamenilor. Cel puţin pînă la „marea biruinţă”, prioritare sînt – trebuie să fie – datoriile, nu drepturile, jertfelnicia, nu comoditatea călduţă a traiului larvar. Iar liderul politic trebuie să aibă în vedere nu doar nevoile materiale şi destinul imediat al celor pe care-i conduce, ci totdeodată (de nu cu precădere) nevoile lor sufleteşti şi destinul lor veşnic (aspiraţia creştinească spre mîntuire). Cam aşa gîndea şi simţea Codreanu, mişcîndu-se indefinit între realism şi idealism, cu năzuinţi cărora nu le-a lipsit nici sinceritatea, nici sublimul, dar care pînă la urmă au fost înghiţite de limitele – generale, dar şi autohtone – ale umanului.
Corneliu Codreanu

„Un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba poate nici în fiecare secol”

Claudiu Târziu: Ce credeţi că a contat mai mult în puterea sa de atracţie exercitată asupra maselor, ceea ce spunea/ gîndea, felul în care o spunea, pedagogia sa, justeţea cauzei sale sau pur şi simplu ceva inefabil, pe care îndeobşte îl numim charismă?
Răzvan Codrescu: Că a fost un harismatic o recunosc de regulă, fie şi numai cu jumătate de gură, chiar şi adversarii lui ireductibili, români sau neromâni. Dar ce mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată îndeobşte ca expresie simptomatică a unei stări patologice, puse în legătură mai degrabă cu fascinaţia diabolică decît cu harul divin… Nu ştiu să explic “mistic” ceea ce unii au numit “miracolul” Codreanu, dar, într-o abordare mai pozitivistă, cred că a contat enorm faptul că el întruchipa plenar ceea ce le cerea celorlalţi. Şi, desigur, că a pus degetul în principalele răni ale unei lumi româneşti care la vremea aceea nu-şi pierduse încă de tot, cum pare să se întîmple astăzi, încrederea că poate fi mai mult decît este.
Claudiu Târziu: Poate să mai fie Codreanu un model de lider? Şi: calităţile de lider din anii ’30 se mai potrivesc în actualitate? 
Răzvan Codrescu: Sigur că sînt diferenţe uriaşe de mentalitate şi de context. Dacă am mai avea astăzi un lider potenţial tăiat din stofa lui, am putea vedea în ce măsură paradigma mai încape în sintagmă. Nu e însă cazul. Îmi place să cred, totuşi, că un popor, fie el oricît de pervertit, atunci cînd se simte iubit cu adevărat de un lider al lui, nu neapărat perfect, dar nemincinos, hotărît şi dispus la jertfirea de sine, nu se poate să nu rezoneze. Dar un Codreanu nu se naşte în fiecare generaţie, ba mă tem că nici în fiecare secol. Iar poporul român mă tem că va continua să sufere acut, încă multă vreme de aici înainte, de faptul – conştientizat sau doar intuit – că nu este iubit cu adevărat de „aleşii” lui, care nu fac decît să-i folosească spinarea pentru a se cocoţa acolo unde vocaţia lor nu i-ar îndreptăţi niciodată….
Claudiu Târziu: De ce e cool pentru tînăra generaţie Che Guevara şi Codreanu nu?
Răzvan Codrescu: Pentru că astăzi limba stîngii e înţeleasă, pe cînd a dreptei nu. Dacă eşti înveşmîntat în roşu, nici măcar violenţa nu deranjează, ci devine aventură a eroismului umanitar. Dacă însă eşti înveşmîntat în verde, nu numai violenţa ţi-e imputată, dar şi eventuala sfinţenie. Este însă şi o problemă de orizont cultural şi mediatic. Nici o generaţie din istoria modernă n-a mai fost atît de incultă şi de manipulată. Desigur, tinerii înşişi sînt cei mai puţin vinovaţi de deruta lor axiologică şi morală: ei sînt în primul rînd victimele unei lumi remodelate după chipul şi asemănarea stîngismului dizolvant.
Corneliu Codreanu

“Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor”

Claudiu Târziu: În pofida faptului că în Europa era un context favorabil, că în ţară a avut o aderenţă semnificativă în mase, că a beneficiat de intrarea în rîndurile sale sau de sprijinul din afară al unei pleiade de mari intelectuali, că a avut un lider puternic şi charismatic, Mişcarea Legionară a eşuat. Cel puţin din punct de vedere politic. De ce? A greşit undeva Corneliu Codreanu cînd a structurat-o? A avut un „călcîi al lui Ahile” sau un defect originar, care i-a provocat distrugerea?
Răzvan Codrescu: Destinul Legiunii se confundă, în parte, cu destinul vitreg al întregii drepte europene. Nu zic că n-au fost şi păcate de plătit, dar te întrebi cînd va veni vremea să-şi plătească şi stînga păcatele, încă şi mai mari… Codreanu însă (şi ce-a fost mai bun în Legiune o dată cu el) aş zice că şi-a plătit nu doar păcatele, ci şi… virtuţile. Ceea ce vreau să spun este că mi se pare că a ridicat ştacheta prea sus. “Maximalismul” moral şi comportamental de tip jertfelnic la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica şefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt… Au fost şi unii care au reuşit să-l întruchipeze, dar nu prea mulţi şi, în orice caz, nu destui, raportaţi la massele largi, care au asimilat mult mai lesne comunismul. Sigur că şi atît cît a reuşit rămîne impresionant. Cum să nu fii impresionat şi serios pus pe gînduri cînd vezi că mai sînt şi astăzi nonagenari (unii legionari efectivi, alţii trecuţi doar prin Frăţiile de Cruce) care, după ce au asistat la decimarea Legiunii, au făcut ani grei de puşcărie şi au suferit toată viaţa pentru crezul lor, se sting mărturisindu-l transfiguraţi: abia prin ei ajungi să începi să înţelegi ce minune a săvîrşit Codreanu în sînul unei generaţii, dar şi să te îndoieşti că astăzi aşa ceva ar mai fi cu putinţă. Eu unul mă simt mereu dator să mărturisesc că oamenii cei mai de calitate din generaţia interbelică pe care am ajuns să-i cunosc (nu puţini) au avut, într-un fel sau altul, contact cu Legiunea sau cu Frăţiile de Cruce. Dacă floarea acestei generaţii n-ar fi fost decimată în lagăre şi închisori, faţa României ar fi fost alta, credeţi-mă!
Claudiu Târziu:Mai este posibilă azi ascensiunea politică a unei personalităţi asemănătoare cu aceea a lui Codreanu? Mentalitatea curentă ar mai îngădui-o? Mai este vremea marilor grupări încolonate în spatele unui lider? Contextul cultural-politic nu e cumva mai puţin permisiv? Dar nu cumva tot contextul, de data asta însă social-politic (cît se aseamănă acesta cu cel interbelic?) reclamă apariţia unui astfel de lider? Nu cumva românii tînjesc după un conducător cu principii ferme, o orientare clară către Biserică şi Neam şi care să aibă o personalitate de „mînă de fier”?
Răzvan Codrescu: Codreanu este un gen de lider rar şi greu de definit. Nu era un orator strălucit, nu era un om de condei, nu era o somitate intelectuală sau profesională, calităţile lui de om politic erau mai degrabă aproximative, dar avea o rectitudine şi o îndrăzneală care cucereau, oferind încredinţarea unei consistenţe inanalizabile. Mi-e greu să-l transplantez în realitatea actuală – şi tocmai de aceea am fost mereu mai degrabă circumpect, iritînd teribilismele neolegionare (adeseori penibil epigonice), în privinţa posibilităţii de a mai reitera vreodată legionarismul ca atare. Sigur, şi astăzi ne confruntăm acut cu o criză a autorităţii la toate nivelurile, cu criza morală, cu criza economică, cu excesele politicianismului, dar totuşi coordonatele sînt cu totul altele, ca să nu mai vorbesc de orizontul de aşteptare… E altă sensibilitate publică, alt material uman (tot mai inconsistent), alt context intern şi internaţional… Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după o jumătate de secol de comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Şi nu mai există – last but not least – “harisma” vreunui “Căpitan”… În mod firesc, lumea e mult mai circumspectă după experienţele “totalitare” ale secolului XX, dar şi după deziluziile curente ale democraţiei noastre dîmboviţene, e mult mai uzată şi mai ieşită din priză, mai divizată şi mai dezorientată, mai manipulată şi mai manipulabilă. Dacă legionarismul a eşuat în condiţii mult mai favorabile, cum ar putea birui neolegionarismul în condiţiile menţionate?! Una e evaluarea corectă a Legiunii şi alta e reînvierea ei. Eu sînt pentru o evaluare corectă, cu tot curajul şi cu toată răspunderea, învăţînd ce este de învăţat din această lecţie a istoriei, dar am spus-o şi nu prididesc să o repet: fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Dacă nu, nu. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire sau soluţie de viitor. Noul nostru pariu cu istoria – dacă mai sîntem în stare de unul – ar trebui să înceapă, cred eu, de la acest punct de minimă luciditate. De Claudiu Tarziu – Rost
 

joi, 29 noiembrie 2012

In noaptea de Sf.Andrei 1993, a fost ucis Ioan Luchian Mihalea

Jean Moscopol(1903-1980) Intr-o tara comunista

Cateva ganduri...



Acum noi toti romanii suntem pusi in  fata  unor experimente  nemaiantalnite pe meleagurile noastre.
Suntem bombardati informational si emotional distructiv in  mod con stient de cei care fac asta. In constient din partea noastra, pentru ca poate nu intelege suficient ca  suntem  material pentru experimente cinice care pentru alte popoare ar fi de neconceput.
 Campania electorala, campania judiciara, campania pornografica, campania distributiva gen Elodia(pentru a ne distrage atentia), campania electorala,  care rupe intelegerea noastra in multe parti. Parti pe care noi nu putem sa le punem ca pe un puzzle.
  Exemplele din jurul meu si in forma extaziata in  care ne prezinta viata  la tv., ne bulverseaza complet existanta asupra valorilor vietii.
 Valorile pe care noi le-am intalnit si in spiritul in care am fost educati, nu are nici o legatura cu ce vedem ca exemplu, pentru viata astazi.
Vedeti chiar postarea acestei fotografii este menita pentru a atrage arentia. Daca nu as pune nimic, nimeni nu ar trage macar cu ochiul la cele cateva cuvinte, care nu reprezinta nici un fel de reteta  miraculoasa.Este doar incercarea de a  pune si alte minti la  incercare, pentru a putea initia un raspuns pertinent despe ce ni se intampla noua, cu asa un  murdar experiment.
Albul este negru, murdaria umana ne este data ca exemplu pozitiv, pentru succesul in viata.
 Adevarata valoare umana este  aratata ca,  ceva urat si este calcata in picioare.
Nu stiu ce faceau comunistii in  vremea lor, dar noi eram educati pentru cinste si respectarea valorilor incepand cu respectarea si ascultarea parintilor, profesorilor, oameniilor de cultura.
Cred ca daca dadeau liber la astfel de educatie murdara, mai tarziu actiona ca un  bumerang si distrugea oranduirea comunista si pe conducatorii ei. Cred ca asa se va intampla si cu roadele educatiei de acum, dar vor cadea si victime nevinovate.
Acum se face reclama pe toate posturile tv. celor care omoara, isi omoara parintii in bataie, ii infometeaza, le iau casele si ii arunca in strada, se face reclama celor care isi ucid copii, lucru ce indeamna in mod inconstient la sadism!
De aceea societatea noastra este acum mai violenta,  asa cum nu a mai fost.
Toata mizeria umana este arata si rascolita, data ca exemplu, pentru multi ca exemplu pozitiv.
 Nu stiu ce se mai poate repara acum. Poate nu se va repara niciodata. Cine vrea sa mai continue aceasta viata, urata fara nici un fel de perspectiva? Daca nu vrea, trebuie sa fie pregatit in orice moment  sa puna capat macar aici, pe meleagurile noastre la acesta siluire a  moralitatii, a caracterului, mai ales al tinerilor in formare.
De cand eram copil, de acasa din familie, de la scoala, eram invatati sa nu  poreclim pe nimeni, caci nu este frumos, este ceva rusinos si jigneste profund persoana poreclita.
 Acum vedem ca intaiul statator in stat  porecleste pe toata lumea, mai ales pe demnitarii statului care asa cum sunt ei,  ne reprezinta si ne face  prin aceasta desconsiderare, sa-i dispretuim.
Nu ii dispretuim  pe ei, ci pe noi caci noi, suntem victimele inconstiente,  nimeni din cei care ar trebui sa ne ajute, pentru ca vorba aceea suntem  cetateni europeni si avem drepturi, nu ne ajuta.
Exemplu negativ prinde cel mai bine, pentru ca in sufletul fiecaruia exista un  gand ascuns, pervers dar, care  atat asteapta sa fie  eliberat pentru a fi  dezlantuit.
Mai sunt multe de spus pe aceasta  tema, dar las pentru alta data poate, o expunere mai cuprinzatoare, deci mai ampla. 

Francezi artestati


Catolici francezi arestati pentru ca au atacat un protest anticrestin (FOTO)

autor: FrontPress 29.11.2012

Patru persoane au fost arestate miercuri pentru ca au reactionat impotriva unei demonstratii anticrestine ilegale desfasurate in Paris in urma cu aproape doua saptamani. Mai multe tinere topless, activiste ale grupului feminist ucrainean Femen, au fost batute in 18 noiembrie in plina strada de participantii la un mars impotriva casatoriilor intre persoanele de acelasi sex, organizat de un grup catolic militant. Acestia spun ca au reactionat deoarece au fost atacati si pentru ca femeile erau imbracate in calugarite si aveau desenate pe corp mesaje impotriva Bisericii, fapt considerat ofensator. 
Caroline Fourest, jurnalista si eseista, a fost deasemenea bruscata in incidentele care au facut prima pagina a ziarelor din Hexagon. Aceasta a depus o plangere oficiala iar procuratura a inceput o investigatie.
“Zece activiste Femen au decis sa organizeze un protest umoristic pasnic, imbracate in calugarite si cu mesaje glumete. Au fost impinse si alergate de barbati. Au fost lovite peste tot”, a declarat Fourest pentru Le Parisien. Aceasta nu mentioneaza insa ca demonstratia a fost una ilegala, agresiva si constient provocatoare la adresa celor peste 10.000 de crestini care manifestau impotriva propagandei homosexuale. Deasemenea jurnalista nu mai spune nici ca printre “mesajele glumete” s-au strecurat si texte extrem de jignitoare la adresa credintelor religioase, precum “Fuck church!” si “In gay we trust”.
In plus, conform martorilor oculari si a imaginilor filmate, activistele au aruncat primele cu gaz lacrimogen spre participantii la marsul traditionalist.
Pe de alta parte, grupul catolic Civitas a actionat deja in instanta organizatia Femen pentru exhibitionism, organizarea unei manifestatii ilegale si ofense aduse unui grup religios. Sursa: FrontPress.ro


Cronica electorala

Cronica ELECTORALA a sociopatului zanatic (3)

autor: FrontPress 29.11.2012
În perioada campaniei electorale oamenii aparent normali se transformă în niște vârcolaci isterici, pendulând între entuziasm și disperare, între falsă smerenie și tupeu de borfaș. Minciuna patologică prinde contur, transformându-se într-o realitate cotidiană de un grotesc greu de suportat.
- “Vrem salarii!” “Vă mărim salariile!”
- “Vrem pensii mai mari!” “Vă dăm pensii mai mari!”
- “Vrem locuri de muncă!” “Vă facem câte locuri de muncă vreți!”
- “Vrem șosele!” “Facem șosele!”
- “Vrem autostrăzi!” “Facem autostrăzi!”
- “Vrem servicii ieftine!” “Ieftinim serviciile!”
După cum se poate observa, în campania electorală orice e posbil. Se va face totul, se vor construi locuințe, se vor face autostrăzi și poduri, se vor asfalta drumuri, se vor ridica săli de sport, clădiri, fabrici, vor veni investitori străini, se vor ieftini produsele, agricultura va înflori, corupția va fi eradicată, mafia va fi distrusă…Totul însă cu o singură condiție! Care? Să ne votați pe noi! Care voi? Noi, ăștia care nu furăm, nu mințim, nu cerșim, nu primim traseiști politici, nu manipulăm lumea, nu ducem pe nimeni cu zăhărelul și nu urmărim interesul personal!
Acum câteva zile m-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu l-am văzut de ceva timp.
- “Ce faci bătrâne, nu te-am văzut de un car de ani?“
- “Uite bine, prin zonă…Tu?“
- “Bine, cu treabă, una, alta…”
După câteva schimburi banale de vorbe, dăm să ne despărțim, când deodată aud:
- “Bă, sper că vii la vot să-l dăm jos pe Chioru!”, spuse făcând din ochi și ridicând americănește degetul mare al mâinii drepte.
- “Sincer, nu prea sunt în filmul ăsta, adică nu mă interesează alegerile lor de căcat!”
- “Cuuuum??? Băăăă, mor când vă aud cu din astea! Cum bă să nu vă pese?! Adică să iasă iarăși Chioru cu gașca lui de mafioți? Pentru că așa suntem noi, ne doare pe toți în cur? Ne fură fiecare cum vrea?“
- “Boss, aș fi mers la vot dacă aș avea cu cine să votez. În situația de față mi se rupe să particip la circoteca cleptomanilor și mitomanilor, ce nu e clar? În plus, Ponta, Voiculescu și Căcărău mi se par niște personaje triste, nu aș vota nici legat cu ei.”
- “Băi sârbule nu pot să cred că ai devenit și tu o trompetă portocalie…tu, care te dădeai marele corect, alea, alea…las-o-n morții ei de treabă!”
- “Băi omule, tu ești nebun? Ce treabă am eu cu ăia? Mi se rupe în aceiași măsură și de ăștia, și de ăia! Dar tu de când ești așa militant, că te știam cu alte idei?”
- “Trebuie să fii realist omule, trebuie să votăm cu USL, numai așa vom stopa tirania lui Băsescu și vom scăpa țara asta de hoți! Și pentru Timișoara va fi mai bine, o să vezi”
- “Bine boss, hai că mă grăbesc!”
Cam acestea sunt argumentele oricărui agitator politic, indiferent de rang sau partid. Nu m-aș fi mirat dacă era un zevzec oarecare, dar pe acest om îl știam mai de mult purtând un tricou…cam verde de felul lui. Iar acum mă făcea cu elan de NKVD-ist “trompetă portocalie” pentru că am îndrăznit să-i spun că nu voi vota cu niște personaje pe care le consider jenante!
Cum e să fi tănâr și să votezi cu cei care au adus minerii la București? Cum e să fii tănâr și să votezi cu cei care au jefuit fără milă România în primii ani după revoluție? Cum e să fii tănâr și să crezi că singurele opțiuni politice viabile sunt doar USL și ARD, la baza cărora stau structuri pur fesenisto-mafiote? Cum e să fi tănâr și să te lași manipulat de niște pseudoziariști cu alură de pastori oligofreni? Cum e să fi tănâr și să votezi cu socialiștii care au transformat județele din care vin în feude personale, ca în cel mai feroce capitalism? Cum e să fi tănâr și să votezi cu oameni impuși de la centru, pe care nu i-ai văzut în viața ta? Oare cum poți să crezi că vei fi reprezentat de niște traseiști și impostori notorii, care cotizează sume imense pentru a prinde un loc eligibil, după care trebuie să-și facă plinul pe spatele poporului?
M-am îndepărat destul de buimăcit, cu un gând de la care mi s-a făcut greață:
- “Cum e să fi coleg de partid cu Ion Iliescu și Năstase…tovarășe camarad?” De Goran Mrakici – FrontPress.ro
Citeste si Cronica ELECTORALA a sociopatului zanatic (1) si (2)

miercuri, 28 noiembrie 2012

:)


Avram Iancu (1824-1872)


Csibi Barna: “Avram Iancu a fost un CRIMINAL”

autor: FrontPress 28.11.2012
Extremistul maghiar care, in martie 2011, a declansat un urias scandal dupa ce a “spanzurat” o papusa reprezentandu-l pe Avram Iancu, continua atacurile la adresa romanilor, acum, in preajma Zilei Nationale, de 1 decembrie. Intr-un interviu exclusiv acordat Wowbiz.ro, Csibi Barna sustine ca a primit oficial confirmarea crimelor lui Avram Iancu si ca Baba Novac, faimosul capitan al lui Mihai Viteazul, a fost un talhar ordinar!
WOWbiz: La ultima manifestatie, de pe 24 noiembrie, de la Sfantu Gheorghe, ai scandalizat iar, afisand o pancarta cu “La revedere, Romania!”.
Csibi Barna: Eu am vrut sa spun exact ceea ce am scris pe afis: eu sunt secui, ma simt secui si as vrea ca, in cel mai scurt timp posibil, Tinutul Secuiesc sa nu mai fie o parte a Romaniei. Dar eu m-am dus acolo nu pentru autonomie, care este practic imposibila in orice context legislativ european, ci pentru dreptul la autodeterminare al secuilor, care este mult mai usor realizabil. Ma gandesc la ceea ce se intampla in Catalunya, care nu e considerata de localnici Spania, sau in Scotia, care nu e considerata de scotieni parte a Marii Britanii.
WOWbiz: Ai vreun mesaj pentru Romania, cu ocazia zilei nationale de 1 Decembrie?
Aceasta zi nu ma intereseaza absolut deloc. Practic, la 1 decembrie 1918, romanii au obtinut in primul rand dreptul la autodeterminare, adica exact ceea ce ar trebui sa faca si poporul secuiesc. Dar ceea ce a fost ok pentru romani, vad ca noua, secuilor, ne este interzis!
WOWbiz: Regreti ca ai “spanzurat” papusa infatisandu-l pe Avram Iancu?
De ce sa regret? Eu stiam ca daca oamenii nu sunt socati, in vreun fel, de ceva, nu reactioneaza. Romanii, ca si secuii, nu se gandesc decat la mancare, asa ca trebuia sa fac ceva care sa atraga atentia. Dar Avram Iancu chiar merita sa fie spanzurat, nu numai asa, la figurat!
WOWbiz: De ce?
Pai, pentru crimele pe care le-au facut el si cu tovarasii lui de arme, la Revolutia din 1848! Chiar Academia Romana mi-a trimis, acum vreo trei luni, un raspuns la o adresa de-a mea, in care ma interesa adevarul despre cele petrecute atunci si in care institutia respectiva imi confirma parerea! In raspunsul ei, Academia Romana vorbeste de uciderea de catre Avram Iancu a peste 100 de familii de maghiari in Abrud, Aiud si alte localitati! Avram Iancu a fost un criminal, a facut genocid! El si cu ceilalti, cu Papiu Ilarian, cu Ioan Axente Sever, cu Andrei Saguna, care sunt considerati eroi de catre romani!
WOWbiz: Despre masacrele de la Ip si Treznea, din 1940, in care au fost omorati familii intregi de romani de catre trupele horthyste, ce parere ai?
Stiu ca au existat probleme atunci, maghiarii se apara mereu spunand ca acolo, la Ip si Treznea, a fost de fapt o actiune de inabusire a unor activitati de partizani, deci erau conditii de razboi. Dar de Baba Novac, capitanul lui Mihai Viteazul, de ce nu se spune ca a fost judecat pentru talharie, ca era un talhar ordinar!? Romanii stau foarte prost cu istoria, va spun eu, o interpreteaza doar cum si cand le convine…
WOWbiz: Ai avut probleme cu romanii dupa incidentul cu papusa?
Primesc amenintari non-stop pe internet, pe tot felul de site-uri, dar doar atat. Mi-a facut un mare “bine” o judecatorie, care – cand pe rol era unul dintre dosarele in care sunt parte – mi-a postat pe site toate datele personale. Pana la urma, si-au cerut scuze, ca a fost o eroare, dar raul fusese deja facut.
WOWbiz: Ce parere ai de cazurile Albert Wass, declarat criminal de razboi, sau de Nyiro Joszef, si el cu convingeri horthyste?
Prostii ale romanilor! Cum sa interzici readucerea ramasitelor in tara ale cuiva? Cred ca numai aici asa ceva e posibil! Ca si cu problema faptului ca la meciul de hochei Romania – Ungaria, jucatorii romani de etnie maghiara au intonat imnul Ungariei! Pai, ce lege interzice acest lucru? Fiecare e liber sa cante ce imn vrea, cand vrea!
WOWbiz: Pana unde esti dispus sa mergi cu cauza Tinutului Secuiesc?
Din pacate, in afara de mine, secuii nu prea sunt interesati de autodeterminare. Daca in zona, in 1848, erau 250.000 de secui declarati, acum numarul lor scade dramatic, cu zecile de mii, de la referendum la referendum. Eu fac tot ce pot pe partea de marketing, ca sa zic asa, dar sunt destul de singur. Insa adevarul istoric se va accepta, dar cu timpul. De Balan Andrei, Comsa Andrei - WOWbiz

 

Antisemitism


Parlamentar maghiar acuzat de “antisemitism” pentru ca a cerut liste cu cetatenii israelieni din Ungaria

autor: FrontPress 28.11.2012
Mai mulţi parlamentari de la Budapesta au purtat stele galbene evreieşti în piept şi câteva sute de cetăţeni au manifestat în stradă împotriva unor declaraţii considerate “antisemite” făcute de un lider al partidului naţionalist Jobbik.  Scandalul a început după ce Marton Gyongyosi a cerut luni Guvernului să întocmească liste cu evreii din ţară, motivând cu faptul că aceștia ar reprezenta “un risc pentru securitatea naţională”, informează Reuters.
„Consider că, în condițiile unui asemenea conflict, este oportun un recensământ al persoanelor cu rădăcini evreiești, care trăiesc aici, în special al celor din Parlamentul și Guvernul Ungariei, care, într-adevăr, reprezintă un risc pentru securitatea țării”, a declarat Gyongyosi, chiar de la tribuna Parlamentului, după ce Ministerul de Externa a anunţat că este de partea Israelului în conflictul din Gaza. Ulterior, acesta a revenit asupra afirmațiilor sale, susținând că s-a referit exclusiv la persoanele care dețin atât cetățenia ungară, cât și pe cea israeliană.
Cu toate acestea, declaraţiile sale au fost aspru condamnate de organizaţiile evreieşti, parlamentari şi chiar de către premierul Viktor Orban.
Politicianul maghiar, care este şi responsabil cu departamentul de relaţii externe al Jobbik, nu este la prima ieşire de acest gen. Acesta a mai declarat la începutul anului, într-un interviu acordat Jewish Chronicle, că “evreii ar cumpăra Ungaria”.
Gyongyosi, în vârstă de 35 de ani, este fiul unui diplomat de carieră şi copilăria şi-a petrecut-o în ţări precum Egipt, Irak, Afganistan sau India, informează AFP. Deasemenea este un mare admirator al Iranului. În prezent în Ungaria trăiesc circa 100.000 de evrei.
Alianţa Tinerilor de Dreapta – Mişcarea pentru o Ungarie mai bună (Jobbik) a obţinut 17 la sută din voturi în urma alegerilor generale din 2010 şi un număr de 45 de parlamentari. La nivel european partidul are legături strânse cu mai multe formaţiuni naţionaliste, precum Frontul Naţional din Franţa sau Naţional-Democraţii din Suedia. După alegerile europarlamentare din 2009, Jobbik a obţinut aproape 15 procente din totalul voturilor exprimate, revenindu-i 3 locuri în Parlamentul European. Sursa: FrontPress.ro

marți, 27 noiembrie 2012

:)


Prostitutia intelectuala



Si indelectualii se prostitueaza

Foto:Liiceanu si Plesu rezista prin mancare(FOTO SI TITLUL LUATE DE PE GOOGLE).

Nu mai stiu pe unde am gasit un protest al domnilor Liiceanu si Plesu   in care spuneau ca, vor sa i se ia  titlul de doctor obtinut prin plagiat lui Ponta.
 Eu am crezut ca i s-a anulat deja,    dar  nu am nici o consideratie deosebita pentru prim ministrul nostru.
 Dar aceste nume grele  dupa revolutie,  care  constituiau mandria noastra in  domeniul  demnitatii, moralei si eliberarii sufletelor, de toate tarele comunismului mai ales, prin dreptul de a huidui.
 Nu imi este rusine fata de  dvs., dar imi este rusine fata de mine, ca eu am crezut ca este  un varf de lance pentru  demnitatea si perseverenta noastra  contra  murdariei politice.
 Dar acum  ce sa vad ? Acesti 2 domni, restul semnatarilor nu conteaza, si-au pus semnatura pe protest impotriva unui mediocru, care ar fi plagiat. Domnul Plesu am gandit ca, este el urat cu draci, dar macar are demnitate. Nu a ramas decat uratenia  fizica, dublata de uratenia sufleteasca.
Nu au pus semnatura pentru un  protest, impotriva celui care a distrus un intreg popor.
 Nu a pus semnatura pentru, a nu mai fi romanii  loviti la temelia vietii lor si la eliminarea existentiala.
 Nu a pus semnatura impotriva vietii de cartita, pe care o ducem vrem, nu vrem rugandu-ne sa  apucam si de zile mai bune.
Mamaligile de acum de la guvernare, nu au reusit sa ne scape de tartorul sef si dupa alegeri se va juca cu noi si cu existenta noastra, cel care a fost votat cu NU, pe degetul mic de la piciorul stang.
Deci acesti  filozofi nu isi pun semnatura pe raptul asupra Romaniei, a tuturor celor care si-au gasit aici adapost dar, care au devenit dusmani hrapareti.
 Nu sunt interesati de  grobianismul  exprimarilor si nu numai, in politica.
 Nici nu ii intereseaza pentru ca, sunt slugi si vor sa tina treaza campania electorala impotriva unuia care, s-ar putea sa rezulte din alegeri tot ca prim ministru.
Nu merita, nu este coios este, un  pisic moale  dar, macar daca altul mai bun,  nu am fost in  stare sa gasim, eu ma gandeam la domnul Iulian Iancu specialist in economie dar, disparut  dupa referendum in mod misterios, drept dovada ca si guvernantii actuali, au  si ei sacalii lor, care l-au bagat in  umbra pe acest om, care ar fi putut reprezenta  totusi o gandire realista.
In concluzie eu nu remarc intamplator  prostituarea celor 2  filozofi decat pentru ca, sunt jignita ca eu am crezut in ei cu adevarat si pentru ei as fi  intrat si in  foc. Ei reprezentau idealurile mele in timpul revolutiei si ce vad acum dupa 23 de ani ? Ca in  loc sa fie  demni si mandrii si cu orice risc sa ia atitudine publica impotriva  demonului natiei noastre, in plina campanie electorala isi pun semnaturile lor pretioase pe un   protest, impotriva unui  mediocru in timp ce oamenii mor de foame, spitalele nu mai sunt nu fac fata suferintei, tara este indatorata pe multi ani si vanduta  bucata cu bucata.
Nu sunt interesati acesti filozofi, comentatorii mei spunand ca eu am scris despre filozoful care ne-a dat aripi spunand ca, putem huidui dar el nu huiduie acum, ca am scris ca si-a lasat nevasta gravida. Eu probabil am preluat la pachet ceva, dar asta nu ma intereseaza si nu intereseaza pe nimeni dar, poate totusi ridica un colt de plapuma, de pe caracterul acestul filozof prostituat care, pentru o blid de mancare dat de  un sinistru, ca la catelusi isi tradeaza poporul care a crezut in el.
Este momentul sa contrazica aceste actiuni actuale si  sa arate masura demnitatii lor si nu a faptului ca sunt nedemni de a ne reprezenta in aceste momente grele, cand nu ne intereseaza plagiatul unuia.
Nu murim noi de grija  titlului de doctor nemeritat si care credeam ca i-a fost luat.
Eu pentru ca am crezut in ei dupa revolutie, vreau sa vad cat sunt de demi si morali. Acum este momentul. Ce faci domnule filozof, nici macar nu huidui cand poporul din care te tragi sufera fiind vandut ? Renunta la blidul de mancare care te dezonoreaza!
 Daca  vor lua atitudine, vor ramane in istorie si raul facut va fi catalogat un moment de ratacire !!!  

Bunatati scumpe



1. Şofranul
http://www.aphrodisiology.com/images/saffron-aphrodisiac-2.jpg
Șofranul este cea mai scumpă mirodenie a lumii. Preţul lui este dat de greutatea cu care se recoltează şi prelucrează acest condiment fragil care este de fapt pistilul crocusului de şofran. Pentru a recolta 500 de grame de şofran e nevoie de aproximativ 75.000 de flori recoltate de pe o suprafaţă echivalentă cu un teren de fotbal. La procesul de cultivare se adaugă unul delicat de recoltare, uscare, sortare şi transportare a şofranului care face ca în final preţul unui kilogram din această mirodenie să ajungă la 11.000 de dolari.
 
 
2. Nucile de Macadamia
http://echolife.files.wordpress.com/2010/07/macadamia_nuts.jpg
Iată nucile cu adevărat tari. La propriu şi la figurat, la coajă şi la preţ. Nucile de Macadamia sunt cele mai scumpe nuci din lume întrucât arborele care le produce are nevoie de 7-10 ani pentru a ajunge la maturitate şi necesită fertilizări intense şi costisitoare. Cei care vor să treacă de coaja tare pentru a ajunge la miezul cremos al acestei nuci care conţine peste 80% uleiuri şi aproximativ 4% zaharuri trebuie să plătească 300 de dolari per kilogram.
 
 
3. Beluga – caviarul iranian
http://www.samuelsandsonseafood.com/products/CAVBEL_photo.jpg
Cel mai scump caviar din lume nu este cel rusesc așa cum s-ar crede, ci caviarul almas (termenul iranian pentru diamant). Preţul acestui caviar, rar şi de aceea foarte scump, este dat de faptul că este produs de un sturion care are cel puţin 100 de ani. Luxosul caviar provine din acest sturion care a supravieţuit dinozaurilor şi care există pe pământ de acum 120 milioane de ani. Acest caviar iranian ajunge pe piaţa din Statele Unite şi se vinde cu 5000 de dolari kilogramul. Încă un motiv în plus pentru a consuma caviar cu moderaţie.
 
 
4. Trufa albă
http://verygoodfood.dk/wp-content/uploads/IMG_0464-1.JPG
Cea mai scumpă ciupercă din lume este de departe trufa, dar nu cea neagră ci varietatea ei albă, mult mai rară. Originară din zona Langhe, regiunea Piedmont, din nordul Italiei, trufa albă creşte până la 12 centimetri în diametru şi poate atinge 500 de grame în greutate. Aceste trufe au un preţ de 2000 de dolari, adică 4000 de dolari per kilogram. Însă preţul lor explodează atunci când sunt vândute la licitaţii. Cea mai scumpă astfel de trufă a fost vândută în decembrie 2007 lui Stanley Ho, proprietarul unui cazino din Macao, care a plătit 330.000 de dolari pentru 1,5 kilograme de trufă albă. Ca să înţelegem ce sunt trufandalele!
 
 
5. Cartoful “La Bonnotte”
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1e/BlauerSchwede02.JPG
Considerăm cartoful un aliment la îndemână pentru că este ieftin. ar acum ne ocupăm de tot ce-i mai scump. Cel mai costisitor cartof din lume este o varietate din Franţa – “La Bonnotte”. Doar 100 de tone sunt cultivate anual, iar locul de cultură este exclusiv insula Noirmourtier. De ce este scump? Pentru că este nevoie de fertilizare specială a pământului de cultură cu alge şi de o climă specială, aproape de mare. Cum această specie este aproape pe cale de dispariţie, bătălia pe această varietate este mare, 1 kg ajungând până la 500 euro.
 
 
6. Carne de Vita Kobe
http://oddstuffmagazine.com/wp-content/uploads/2010/12/Kobe-beef-960x640.jpg
Cea mai scumpă carne de vită din lume este obţinută de la specia japoneză Tajima-ushi. Vacile sunt hrănite cu cea mai bună iarbă şi sunt crescute după o tradiţie strictă în regiunea Kobe (hrănite cu bere şi masate în fiecare zi). Carnea este fragedă, gustoasă şi are o textură deosebită cu firişoare de grăsime distribuite incredibil de uniform ce îi conferă cărnii un aspect marmorat. Deşi există variante americane şi britanice ce sunt vândute ca vită stil Kobe (hrănite cu bere şi masate zilnic), adevărata vită Kobe ajunge la 100 dolari pentru 200 grame de carne macră. Folosită la sashimi, shabu-shabu, teppanyaki, vita de Kobe se deosebeşte de mai puţin reuşitele copii şi datorită hranei care este mai bună şi mai scumpă decât cea de pe continentul american.
 
 
7. Sandvişul de platină
http://www.molomo.ru/img/exp8.jpg
Cel mai scump sandviş din lume – da, există şi aşa ceva! – este von Essen Platinum Club Sandwich. Această delicatessă cu 3 straturi are cel mai fin piept de pui (poulet de Bresse, considerat a patra minune gastronomică a lumii!), şuncă, ouă de prepelită şi trufe albe. Se vinde în Cliveden, Berkshire şi costă aproape 200 de dolari. Are 1,182 de calorii şi este pe lista de “trebuie gustat” a fanaticilor gurmanzi din toate ţările.
 
 
8. Pizza de 8300 euro
http://2.bp.blogspot.com/_5rxPo5mzGhk/TJtk1uNeQuI/AAAAAAAAGSg/pSfwjrv7Quc/s1600/9.jpg
Pizza cea mai scumpă din lume poate fi gustată în Italia. Cu toppinguri generoase de caviar şi homar, această pizza are un diametru de 20 cm şi un topping excepţional în stare lichidă – coniac Louis XIII Remy Martin. În acest caz nu mai cereţi ketchup.
 
 
 
9. Omleta de 1,000 de dolari
http://elitechoice.org/wp-content/uploads/2010/11/omelette.jpg
Restaurantul Le Parker Meridien din New York serveşte cea mai scumpă omletă din lume. Preţul de 1,000 de dolari (sau 700 de dolari dacă o faceţi acasă) nu este dat de cele 10 ouă folosite, ci de cele 200 g de caviar sevruga şi de 1 homar întreg.
 
 
10. Îngheţata de 1,000 de dolari
http://laurela.us/wp-content/uploads/2008/10/most-expensive-icecream.jpg
Încă din 2004 în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai scumpă îngheţată din lume, specialitatea restaurantului Serendipity 3 din Manhattan conţine 5 globuri de îngheţată din vanilie de Tahiti, vanilie de Madagascar, foiţe de aur comestibile de 23 K şi una din cele mai scumpe ciocolate din lume – Amedei Porceleana.
 
 
11. Trufele Chocopologie
http://phenomenonsofhistory.com/site/wp-content/uploads/2010/07/372019.jpg
Apreciate ca fiind cele mai gustoase şi scumpe produse de ciocolată din lume trufele “Chocopologie by Knipschildt” costă nici mai mult nici mai puţin decât 2,600 de euro per 370 grame și se pot achiziționa doar pe bază de comandă. Realizate manual după o reţetă secretă, delicatesele conțin, printre altele, trufă neagră și 70% cacao.
 
 
12. Cafeaua Kopi Luwak
http://3.bp.blogspot.com/_fWNzOZvYSzQ/TFeaaMlVS8I/AAAAAAAADlc/ZDgAqxJIj-w/s1600/klkompr.JPG
S-ar putea să deveniţi hipertensivi doar gânindu-vă la această cafea întrucât doar auzul preţului ei poate să accelereze pulsul unui hipotensiv: peste 1000 de dolari per suta de grame. Preţul cafelei Kopi Luwak este determinat nu doar de gustul apreciat ca fiind deosebit ci şi de raritatea ei. Kopi Luwak este o specie de cafea care creşte într-un areal foarte restrâns, exclusiv în insula Sumatra (Indonezia), motiv pentru care recolta anuală este de doar 15 kilograme de cafea. Iar doritorii, se pare, sunt mai mulţi.
 
 
13.Ceaiul Tieguanyin
http://multipleinfusions.com/wordpress/wp-content/uploads/2008/05/xi-ping-anxi-oolong.jpg
Dacă preţul cafelei vă face rău nu încercaţi nici cu ceai. S-ar putea să vă dăuneze. Mai ales dacă vă doriţi un ceai verde Tieguanyin.
Cel mai scump ceai din lume vine să ne arată că în China nu se produc doar obiecte de serie mare şi preţ mic ci şi ceaiuri rare şi scumpe. O singură ceaşcă din acest ceai – făcută din 2-3 frunze uscate – costă 15 dolari iar preţul kilogram ajunge la suma de 3000 de dolari.
 
 
14. Plicul de ceai cu diamante
http://4.bp.blogspot.com/_9cS1xh4GAB8/S7RPR6K-tLI/AAAAAAAAD_k/1IzRNScLUiA/s1600/mostexpensiveteabags.jpg
Dacă un ceai chinezesc vă pare a fi scump, cu siguranţă că acest plic de ceai cu diamante o să vă pară a fi exagerat. Şi chiar acest efect extravagant l-a urmărit compania PG care l-a produs pentru a celebra al 75-lea an al existenţei sale. Decorat manual cu 280 de diamante pentru a le reaminti englezilor cât de mult iubesc ceaiul, plicul costă 7500 de lire sterline. Cred că englezii îşi puteau aminti că le place ceaiul şi într-o manieră mai discretă.
 
 
15.Cea mai scumpă şampanie
http://www.weareprivate.net/blog/wp-content/uploads/perrier_jouet_2002_vintage-collection_01.jpg
Dacă bei un pahar din această şampanie probabil trebuie să bei o alta după doar ca să sărbătoreşti faptul că te-ai apropiat de cea mai scumpă şampanie a lumii. Cea mai scumpă şampanie poartă numele de Perrier Jouet Belle Epoque Blanc de Blanc şi nu vechimea este cea care o face atât de preţuită – aşa cum se întâmplă la vinurile de colecţie – ci faptul că este produsă din struguri atent selecţionaţi şi vândută în sticle pictate manual. O astfel de sticlă costă 1,500 de dolari.
 
 
16. Un whiskey cu adevărat rar
http://www.hoteliermiddleeast.com/pictures/Macallan-lalique.jpg
Probabil că dacă ar fi supravieţuit câţiva dinozauri unii tot ar fi fost mai ieftini decât acest whiskey din categoria “fine and rare” ce poartă numele de Macallan Fine Rare Vintage. Nu ştiu cât de rafinat este acest distilat, vechi de 30 de ani, dar rar este cu siguranţă. Anul trecut, în întreaga lume mai erau doar 85 de sticle. Şi poate or mai fi, dacă nu s-o fi spart vreuna, că de băut cu siguranţă se bea cu moderaţie. Nu poţi bea mult whiskey de 38.000 de dolari sticla fără să te doară rău capul a doua zi.
 
 
17.Un rom pentru piraţi bogaţi
http://www.amathusdrinks.com/media/catalog/product/cache/1/image/5e06319eda06f020e43594a9c230972d/f/i/file_740_474.jpg
Cel mai scump rom al lumii nu pare a fi pentru lupii neînfricaţi ai mărilor ci mai degrabă pentru saloanele unor milionari excentrici. Wray & Nephew White Overproof este cu siguranţă cel mai scump rom al lumii. Rar, şi cu siguranţă bun, acest rom distilat în 1940 este cea mai preţioasă licoare din categoria sa. O singură sticlă de – nu se ştie câte or mai fi – Wray & Nephew White Overproof Rum costă 53,000 de dolari.
 
 
18. Diamantele sunt eterne. Chiar şi la cupă.
http://www.mycuizine.com/Wow/images/Expens21.jpg
Nu se putea ca japonezii, care beau de revelion şampanie cu foiţă de aur ca să aibă un an nou bun şi bogat, să nu ducă extravaganţa la un nou nivel. Acesta este cauza, şi nu lipsa cruntă a măslinelor din Japonia, pentru care a fost inventat cel mai scump coctail din lume. În fond, “Diamonds-Are-Forever” – not for everyone – nu are cine ştie ce ingrediente rare, dacă facem abstracţie de diamantul de 1.6 carate din pahar.
Dacă vă interesează un astfel de cocktail îl găsiţi la hotelul Ritz-Carlton din Tokyo . Pentru 11.000 de dolari cât costă cred că nici nu trebuie să coborâţi la bar. Puteţi solicita room-service-ul.
 
 
19.  Berea Vielle Bon Secours
http://i64.servimg.com/u/f64/14/34/15/34/bonsec10.jpg
Nu ştiu dacă prietenii dumneavoastră ştiu, dar ai mei nu cunosc de ce preţul berii a crescut atât de mult. Mă rog, nu toată berea , ci doar Vielle Bon Secours, cea mai scumpă bere a lumii. Greu să ieşi cu băieţii la o bere când o singură sticlă, vândută exclusiv la Bierdorme în Londra, costă 1000 de dolari. Şi nu sunt reduceri la happy hours!
 
 
 
20.Pentru femei puternice
http://www.inoslo.no/images/content/Image/Luxury/diva_main720.jpg
Nu conţinutul face ca această sticlă de băutură, care pentru preţiozitate nu mai este numită vodca ci dovka – probabil fiindcă citeşti anagramat după ce vezi preţul – ci ambalajul. Diva Vodka, produsă de Blackwood Distillery din Scoţia – da, scoţienii produc şi vodcă! – este cea mai scumpă vodcă a lumii. În funcţie de decoraţiunile din “cristal” ale sticlei preţul uneia singure ajunge de la 35 de lire sterline şi până la 540.000 de lire sterline. Hai, recunoaşteţi că vă e dor de zilele în care se cumpărau băuturi cu sticle la schimb.
 
 
21.Apa vieţii
http://www.yankodesign.com/images/design_news/2009/01/07/aqua_mineralis2.jpg
Există o apă, literalmente, mai scumpă decât aurul. Şi platina. Şi multe alte metale rare şi scumpe. Se numeşte Kona Nigari şi este, de departe, cea mai scumpă apă a lumii. Sincer, nu prea ştiu de ce, dar preţul a 30 de mililitri din această apă produsă prin desalinizarea apei bogate în minerale din adâncurile mării hawaiene, costă 17 dolari.