Amazon MP3 Clips

luni, 30 iunie 2014

Refugiati rusi



Mărturii din infernul roşu: refugiaţi ruşi în Bucureştiul interbelic (I)


Suntem în Bucureştiul anului 1931. Vom merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific rusesc. Restaurantul se numeste „La urs” şi este „instalat” pe terasa unui uriaş block-house din Piaţa senatului. Găsim acolo refugiaţi ruşi dansând, cântând sau plângând, „unii pentru bucurii trecătoare, alţii pentru dureri neştiute...”

„Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează. În clar-obscurul sălii perechile urmeaza tactul unui jazz discret. Până şi saxofoanele - de obicei atât de stridente- scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume înfierbântată de şampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând de patimi şi de dorinţi neîmplinite se privesc cu înfrigurare şi aşa cum apar şi dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul noptii...”
Pare o lume feerică. O lume a pasiunii şi a plăcerilor. Aflăm însă curând că am păşit într’o lume plină de oameni care vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaţilor ruşi din Bucureştiul interbelic. A celor care au reuşit să scape din infernul roşu.

Refugiaţi ruşi în Bucureştiul interbelic
Costeneţki
Avocatul - garderobier
Garderobierul e Costeneţzki e un fost avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un fost ofiţer al armatei ţariste. La o masă doi foşti generali din armata rusă, discută cu aprindere chestiuni politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogaţi oameni din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete ale lui de 5 şi de 6 ani. Soţia, fratele şi cumnaţii i-au fost ucişi într-o noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei mai fericiţi dintre cei evadaţi din Rusia roşie. „Câţi duci, conţi, prinţi, profesori, avocaţi sau moşieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât numai nişte simpli şofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine ? Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerşesc în trista lor pribegie ? ”

Vom desluşii - într-o serie de articole - câteva dintre destinele refugiati ruşi aduşi de soartă în Bucureştiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este acelaşi reporter Ion Tik pe care îl cunoaştem deja. Să începem cu:

 VLADIMIR GERUŢZKI – FOST OFIŢER AL ARMATEI RUSE

Domnul cu părul argintiu, extrem de amabil, de simpatic, care „primeşte lumea", este directorul restaurantului „La Urs". Se numeşte Vladimir Geruţzki, fost ofiţer în armata rusă. Îl poftesc la masă şi-l rog să îmi spună câte ceva despre refugiaţii ruşi...

-                      Despre refugiaţi ? Alege orice refugiat la întâmplare şi viaţa lui este un roman trăit, plin de peripeţii şi de „întâmplări extraordinare". Fiecare rus îşi are romanul pribegiei sale, plămădit din lacrămi şi amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit...
-                      Mi-ai putea spune poate chiar despre d-ta...

Gerutzki, care nu se aştepta la o asemenea propunere, avu un moment de ezitare; apoi, pentru a-mi satisface dorinţa, începu să-mi povestească.

Refugiaţi ruşi în Bucureştiul interbelic
Vladimir Geruţzchi
povestindu-şi drama
-          Am fost ofiţer activ în armata rusă, la Petrograd. Mi-am petrecut tinereţea în capitala Rusiei, unde mi-am făcut studiile. Trăiam liniştit fără să cunosc alta decât îndatoririle mele ostăşeşti. A venit războiul. Am luptat cum au luptat toţi bunii ruşi care iubeau ţara. A intervenit revoluţia - balaurul care şi-a înghiţit proprii copii. A venit a doua revoluţie, mai profundă şi mai grozavă. Cine le-a văzut şi le-a trăit pe amândouă îşi poate da seama de ce'nseamnă schimbare de regim politic... Am luptat în urmă în armata lui Vranghel, ca ofiţer, cu conştiinţa împăcată că îmi fac datoria. Ce am paţit în acest interval şi ce am suferit noi cari luptam pentru o idee, nu-ţi voi povesti, pentru că ar fi să-ţi răpesc o noapte întreagă...

Gerutzki  se opri un moment şi îşi trecu mâna pe frunte, ca şi când ar fi vrut să-şi aducă aminte de lucruri depărtate...

PE UN GER CUMPLIT  DE - 23°


– Dacă viaţa pentru mine nu mai cântărea nimic, soarta familiei mele mă chinuia amarnic. Soţia mea născuse un copil şi aşa cum era fără hrană şi fără adăpost, într'o noapte de iarnă a trebuit să fugă pe jos de frica morţii, care o ameninţa la tot pasul... Închipueşte-ţi o femeie purtând la sân un prunc de-abea născut, fugind în toiul iernii, pe un ger cumplit de  -23°, pe drumurile însângerate din Sfânta Rusie spre graniţa pe care n'o văzuse niciodată. Înebunită de groază, soţia urma acel drum al morţii rămas de pomină, pe care l-au urmat atâtea mii şi sute de mii de ruşi, alungaţi de furia luptelor şi a măcelurilor fără nume. N'a murit îngheţată de frig, nici ea nici pruncul, printr’o minune dumnezeiască.
Într'un târziu, după un lung sir de ani, i-am revăzut pe pământ străin. Îi credeam morţi. Îi socoteam adormiţi pe câmpia largă a Rusiei însângerate, adormiţi pentru totdeauna alături de fraţii lor care au plătit cu viaţa evenimentele din ultimii ani. Soţia mea mi-a povestit marşul mortii, în iarna cumplită a anului 1920, marşul pe care nici o minte omenească nu şi-l poate imagina:
Ţineam tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu şi lihnită de foame cum eram, n'aveam nici pic de lapte. Mergeam zile şi săptămâni dearândul pe jos, pe jumătate îngheţată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată, am căzut în nesimţire cu copil cu tot, la marginea unui sat care era în flăcări. M'am pomenit după două zile adăpostită între pereţii unei locuinţe pe jumătate dărâmata, încălzindu-mă la cărbunii rătăciţi în cenuşa casei incendiate. O bătrână, „nebuna satului",  mă îngrijea veghind la căpătâiul meu. Era singura supravieţuitoare de prin partea locului care mi-a putut da o mână de ajutor... Am ajuns în cele din urma la graniţă şi de acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern".

VAPORUL MORŢII

Gerutzki îmi povesti apoi cum a luptat în armata lui Vranghel, şi cum, în cele din urmă, a trebuit să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice. Lupta celor ce voiau să-şi salveze viaţa agătându-se de vaporul care urma să-i transporte în altă ţară a fost groaznică. Vaporul era supraîncărcat şi oamenii stăteau, claie peste grămadă. Pe mal era un furnicar de oameni intelectuali, nobili, burghezi, funcţionari, cari încercau să ia cu asalt vaporul, singura salvare. Femei, copii, bătrâni învinşi în lupta de a putea ajunge la vapor, ţipau îngrozitor. Mulţi s'au înecat în mare, încercând să înnoate până la vapor, sau căzând de pe scările lui, în lupta cu cei cari încercau să le ia locul. A fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, care s'a sfârşit prin plecarea vaporului şi printr'un mare număr de oameni înecaţi... A fost - cum i s'a spus în urmă - vaporul morţii care a salvat viaţa unora distrugând pe a altora.

UN OFIŢER AJUNS BIRJAR, GRĂDINAR, PORTAR DE HOTEL

Tersasa "La urs" din Piata Senatului
Refugiaţi ruşi la o masă
de pe terasa "La urs"
În pribegie, am făcut de toate. Am fost, rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaş la compania de vagon-lits. Ce nu face omul pentru a-şi câştiga cinstit bucata de pâine ! Ţi se pare ciudat ca un om care se bucura de o situaţiune destul de bună la Petrograd să fie birjar la Bucureşti. Dar aşa este. Le-am încercat pe toate cu speranţa că într'o zi lucrurile se vor schimba sau că voiu putea găsi o ocupaţie corespunzătoare aptitudinilor şi cunoştinţelor mele. Au trecut ani după ani, şi lucrurile nu s'au îndreptat. Am rămas în cele din urmă, în comerţ, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor Iohana şi Gilis, deasemeni doi refugiaţi.

-                      Totuşi, schimbarea de îndeletniciri, în lupta pentru existenţă, trebuie să fie până la un punct, destul de interesantă.
-                      Într’adevăr schimbarea de îndeletniciri – spuse Geruţzki - este până la un punct un sport plăcut atunci când ai existenţa asigurată. Dar, când n'o ai şi eşti nevoit să munceşti orice şi oriunde, duci viaţa de câine pe oare o duc toţi pribegii…”
Sursa: articololele din seria „Sus pe terasa Ursului – din tragediile refugiaţilor ruşi” – semnata Ion Tik – publicate în „Ilustraţiunea română – numerele din 1 şi 8 ianuarie 1931-  citite în Biblioteca Digitală a Municipiului Bucureşti.deieri-deazi.blogpot.com

duminică, 29 iunie 2014

Cenzurat



Mihai Eminescu si Ion Creanga, interzisi minorilor




Click pentru a mari

"În 1877, Ion Creangă citea "Povestea p..." în faţa unor oameni instruiţi, politicieni şi literaţi, şi atunci starea a fost una de voie bună, banchet, bucurie. De ce azi nu am putea citi în public poeme care conţin expresii licenţioase scrise de Eminescu?", s-a întrebat retoric Nicolae Ţone, directorul Editurii Vinea. Zis şi făcut!
Într-unul din localurile subterane din buricul Bucureştiului, Ţone a încercat să demonstreze, săptămâna trecută, că poetul avea dreptate: urechile românilor nu s-au plecat ruşinate la auzul versurilor mustind de dorinţă carnală şi de cuvinte obscene, necenzurate însă de data aceasta.
Fără perdea
Timp de mai bine de o oră, versuri şi cugetări aşternute pe hârtie de Eminescu între 1871 şi 1882, catalogate drept obscene ori licenţioase şi ascunse sau cel puţin cenzurate până acum, s-au împrăştiat fără perdea printre cei peste 100 de ascultători. 
l "Ah cum nu-i aicea nime
Să mă scap de mâncărime
Să storc boţul între craci
Să-i sug măduva din saci"
l "Punctul de gravitaţie al iubirii e în inimă. Când p... se scoală, punctul de gravitaţie se mută în alt loc".
l "F... o muiere, comunici direcţia ta de mişcare în infinit. Nemurirea ta consistă în viaţa şi figurile de procreaţiune a copiilor tăi".
l "P... 'naintează cum se mişcă două puncte în sens invers. Înaintând în sus, retragere în jos. Şira spinării - mişcare în sus a punctului de gravitaţie. Picioarele corespund cu rădăcinile copacilor. P... - cu ciotul de unire. Nada curului - punctul unde se uneşte rădăcina cu trunchiul".

"Faptul că Eminescu a scris astfel de versuri nu i-a scandalizat pe cei prezenţi, nu ne-au înjurat, nu au aruncat cu scaune. A ieşit ca un banchet al poeziei, după modelul Junimii", a constatat, la finalul întrunirii, Nicolae Ţone.
Click pentru a mari
"Eminescu interzis minorilor". Incitant, nu? Asta şi-au zis şi tinerii care s-au înghesuit joia trecută, pe înserate, într-unul din localurile subterane din buricul Bucureştiului - Club A. Peste 100 de oameni s-au strâns pentru a asculta poezii mai puţin cunoscute din opera lui Mihai Eminescu
Cenzurat
Că Eminescu şi-a înmuiat peniţa în cerneală pentru a crea versuri şi proză licenţioase ştiu mulţi. Până acum, însă, textele cu caracter obscen ale "Luceafărului" nu au văzut lumina tiparului în adevărata lor "splendoare". Multe dintre ele sunt găzduite de volumul de opere ale marelui poet, "Opere XV" - Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993 - însă cu prescurtările de rigoare, în timp ce altele au fost lăsate în afara volumului de teama de a nu "răni" prea tare ochiul cititorului.
Un volum obscen?
Cu toate acestea, Eminescu a scris şi aşa ceva. E bine sau nu ca aceste opere să ajungă în biblioteca românilor? Întrebarea aceasta îi macină de ani de zile pe oamenii de cultură, dar până acum nici o editură nu s-a încumetat să adune aceste texte într-un volum. O iniţiativă de acest gen aparţine directorul editurii Vinea. "Ideea unui volum este doar la stadiul de intenţie la acest moment. Cert e, oricum, că Eminescu rămâne la fel de mare şi dacă sunt făcute publice sau nu aceste poezii", consideră Nicolae Ţone.
Copii ale manuscriselor eminesciene de unde au fost selectate aceste versuri se află în colecţia Editurii Vinea. Ţone spune că a intrat în posesia lor în anul 2000, printr-o donaţie: Ion C. Rogojanu, cel care a donat şi Bibliotecii Judeţene din Botoşani un valoros fond de carte Eminescu, în mare parte format din ediţii critice, a oferit editurii sale aceste copii. Editorii au studiat atent textele, chiar le-au grupat într-o ediţie, dar nu le-au scos încă pe piaţă.
Click pentru a mari
Mihai Eminescu
Descoperire întâmplătoare
Nicolae Ţone nu a făcut însă cunoştinţă cu textele licenţioase marca Eminescu, pentru prima dată, în 2000. "Înainte de '89, am avut norocul să fiu printre puţinii români care au avut acces la toate manuscrisele şi caietele lui Eminescu, la Biblioteca Academiei. Pe vremea aceea, documentam un articol jurnalistic şi am dat întâmplător peste poeziile pe care le-am prezentat şi acum", povesteşte el.
Cu toate acestea, pentru el, poetul Eminescu rămâne un autor cu adevărat exponenţial. Şi, chiar dacă a "degustat" şi aceste poeme licenţioase, rămâne în continuare îndrăgostit tot de "Oda în metru antic". Fiindcă, nu-i aşa?, fustangiul nepereche nu-l va egala nicicând pe poetul nepereche...
Click pentru a mari

Literatură deocheată
Printre scriitorii români care s-au remarcat de-a lungul timpului prin opere considerate "obscene" de opinia publică se numără şi Geo Bogza, Ion Creangă (foto), Anton Pann sau Tudor Arghezi.
l Scriitorul Geo Bogza a fost arestat de două ori, cu acuzaţia de atentat la bunele moravuri, pentru volumul "Poemul invectivă".
"Joc singur noaptea - Şi cânt / Şi, ca pe un complice de crime îmi privesc sexul, sălbatic în erecţie; / El va trece prin pulpele tale suave şi va lăsa urme de nedescris" (Versuri din poemul "Prefaţă la un roman de dragoste")
l Ion Creangă  - "Povestea p..."
"Când a auzit baba de p..., i-a zvâcnit inima... căci îi curgea ochii după dânsele, când le vedea aşa de zdravene şi de bârzoete..."
"Strâmtă-n p..., tare-n şele, / Crâşcă p... din măsele/ Că-i cam iute la oţele!"
"Povestea p..." - varianta Eminescu
"Povestea p..." scrisă de Creangă a devenit celebră printre români după 1989. Puţini ştiu, însă, că şi Eminescu, inspirat poate de prietenul său, a compus o povestioară asemănătoare, în versuri. De câteva luni, o variantă necenzurată a acestei poveşti circulă şi pe Internet.
"Nu te las fetiţo, te mai f... un pic
C-a s-o simţi intrată până la buric
Acum saltă curu' şi te încovoaie -
Ca să intre p..., până şi cu coaie.
Stai fetiţa taicăi, dar rabdă o clipă,
Nu mişca din cur, simt că mă furnică.
Prea te-ndeşi în p..., dă din cur uşor
Ţine p...-n p..., nu mişca că mor
Simt că mă furnică; of, m-am slobozit!"
Dejecţii intelectuale?
Printre cei prezenţi la lectura publică a textelor licenţioase din opera lui Eminescu s-au aflat şi contestatari ai unor expuneri de acest gen. Este cazul profesorului de limba română, poetul Adrian Gavrilă: "Nu spun că astfel de acţiuni sunt neavenite, dar dejecţiile intelectuale e bine să le evităm pentru a putea să rămânem măcar ipotetic frumoşi".
http://old.bihoreanul.ro/

Un banc...


Doi indragostiti stau pe iarba intr-un parc. Ea delicata si sfioasa, el
nerabdator si incordat. Mereu alti si alti indragostiti vin sa se aseaze pe
iarba. Incepe sa se insereze, iar vantul adie usor aducand aproape miresme de ierburi parfumate...
Ea: Ce mult imi place cum canta greierii!
El: Nu sunt greieri, sunt fermoare.

Alexe Pocol


Alexe Pocol – magnatul băimărean al aurului


Alexe Pocol
magnatul băimărean al aurului 
Puţină lume mai ştie azi că unul dintre marii magnaţii ai aurului românesc a fost un băimărean : Alexe Pocol. Viaţa acestui om a fost cu adevărat  “o poveste”. S-a născut la Lozna ( astăzi în judeţul Sălaj ) fiind fiul unui cântăreţ bisericesc. A studiat la Gherla şi la Blaj şi, după terminarea studiilor, a fost numit învăţător la Baia Mare.
Aici, a încercat să-şi completezeze veniturile modeste din învăţămănt investind în minerit. Şi-a început căutările într-o mină părăsita din Valea Borcutului – localitate din apropierea oraşului Baia Mare. Iată cum povesteşte Alexe Pocol această perioadă, reporterului “Realităţii ilustrate”  Al. Bogdan, care l-a intervievat în anul 1933:
  


PRIMUL BULGĂRE DE AUR

Ne povesteşte, foarte emoţionat, cum într’o bună zi, disperat de atâta nenoroc, a
chemat la sine pe lucrători şi le-a spus:
—Măi băieţi, eu nu mai am bani ca să continui lucrările. Nu vreau să vă fur munca voastră. Duceţi-vă sănătoşi, iată vă plătesc ce mi-aţi lucrat până acum, şi să vă dea Dumnezeu noroc.
Ţăranii însă îl iubeau, fiindcă era, ca şi acum, un om a cărui bunătate te cucereşte în dată. Ei au refuzat să plece şi au spus ca renunţă la salarii şi că vor lucra înainte:
 — Să mai lucrăm niţel boerule, că trebue să găsim aur. Dumnezeu scoate întotdeauna aurul în calea omului bun. . .
Au convenit să mai lucreze o lună şi într’o zi şeful de lucrări veni agitat să-i spună că au dat peste aur. În adevar, găsiseră în mină un bloc enorm de 75 kgr. aur curat. După aceasta s-au găsit filoane, pe care le-a exploatat timp de ani de zile. Scotea câte 30 -40 care ţărăneşti de aur cu quarţ, pe care-l lucra în şteampuri californiene . Media anuală era un quintal metric de aur pur.
Mina de aur
Într-o mina de aur din Valea Borcutului
De îndată ce a găsit aur în cantitate atât de mare, faima d-lui Pocol s’a dus în toată lumea. Budapesta îl cunoştea ca pe un mare magnat. Ardealul vorbea de faptele lui generoase.”
Imediat după aceea au început să circule legende cu privire descoperirea aurului.Una dintre aceste legende spune că, într’o noapte, soţia lui Alexe Pocol a visat că trebuie să sape pământul într-un anume loc din mină, loc în care va fi găsit aur ; Alexe Pocol s-ar fi luat după acest vis, a căutat şi a găsit locul care semăna cu descrierea soţiei, a pus lucrătorii să sape şi că aşa ar fi  găsit bolovanii enormi de aur.
Cert e însă că Alexe Pocol  devenit unul dintre puţinii miliardari ai vremii. Şi-a permis chiar excentricităţi: şi-a cumpărat o trăsură împărătească trasă de şase telegari pe care o încărca într-un vagon special atunci când pleca la Budapesta, astfel încât , odată ajuns în capitala Ungariei să poată merge cu trăsura de la gară pană la hotel.
Şi-a construi un castel în Valea Borcutului mobilat cu cea mai scumpă mobilă, comandată la Viena şi poleită cu aur extras din minele sale. La fel erau biroul, pendula, fotoliile – toate decorate cu cele două ciocane încucişate – emblema mineritului – şi cu blazonul reprezentănd un leu de aur pe fond albastru – stema familiei Pocol - înobilată de catre Sigismund Bathory.
 Cert este însă că Alexe Pocol a fost şi un mare filantrop al vremii, fiind ctitor de biserici şi unul dintre cei care au sprijinit arta şi literatura românească. O donaţie importantă a sa au fost cele 3,6 kg. de aur din care a fost făcută coroana Reginei Maria. Iată relatarea din interviul acordat “Realităţii ilustrate”:

COROANA REGINEI MARIA


Coroana Reginei Maria
Coroana Reginei Maria
făurită din aurul dăruit de
Alexe Pocol
“ -  Ce cantitate aţi oferit pentru coroana Reginei Maria la încoronare ?
   - 3,600 kgr.
Pe atunci d. Pocol era Senator. Lipsea o coroană pentru Regina Maria, şi nici banii nu erau, ca să se cumpere aurul necesar. Atunci, d. Pocol, scrise o scrisoare vibrantă, ajutat de d. Goga, la Palat. Efectul, în opinia publică, a fost fulminant. D. general Coandă, preşedintele Comisiei Încoronarii primeşte din partea Palatului următoarea scrisoare:
CASA REGELUI
Domnule General,
Spre răspuns la scrisoarea d-stră No. 204 din 5 iulie curent am onoarea a vă comunica, că Maiestatea Sa Regina va autoriza a primi cantitatea necesară de aur făurirei Coroanei Majestăţei Sale şi vă roagă a exprima domnului senator Alexe Pocol, mulţumirile Sale pentru sentimentele sale leale şi delicate pentru Augusta Sa persoană şi pline de devotament pentru Tron şi Ţară.
Ministrul Casei Regale
(ss) N. MIŞU

D. general Coandă scrie atunci d-lui Pocol următoarele rânduri:

PREŞEDINŢIA COMISIUNII
pentru
ORGANIZAREA SERBĂRILOR
ÎNCORONĂRII SUVERANILOR
No. 350
Bucureşti, 193I, luna August, ziua 1
DOMNULE SENATOR,
Aurul ce aţi oferit pentru făurirea Coroanei M. S. Regina - aur scos precum o spuneţi în mod aşa de elocinte, din pântecile munţilor Ardealului liberaţi de oştile româneşti- şi mai cu seamă expresiunea sentimentelor cu cari însoţiţi darul Dv., au mişcat în mod deosebit pe M.S. Regina, care a binevoit să însărcineze pe d. Ministru al Curţii Regale să va mulţumească.
La înaltele mulţumiri regale, Comisiunea încoronării adaogă viile sale felicitări pentru gestul frumos şi patriotic ce aţi făcut.
Preşedinte, GH. COANDĂ ,
Secretar general B. Murgulescu
Domniei-sale Domnului Senator ALEXE POCOL, proprietarul minelor de la Baia Mare
După aceasta, Regina îl primeşte într’o audienţă, şi-i mulţumeşte.
Iar Ionel Brătianu, care prefera „Ardealul fără ardeleni” , a rămas pe ganduri, exclamând:
    Măi Pocol, dacă toţi ardelenii ar fi ca tine !

FALIMENTUL

Castelul din Valea Borcutului - Baia Mare
Vechiul castel construit de Alexe Pocol
în Valea Borcutului - astăzi în ruină
D. Pocol a zidit biserici, a ajutat literatura şi arta românească şi, bucurându-se de un prestigiu deosebit faţă de Unguri, a obţinut multe înlesniri pentru chinuita populaţie ardelenească. În anul 1902 mina lui Pocol dă 4.000 kgr. de aur, care ar avea o valoare de 4 miliarde. Forţat însă în timpul războiului să plaseze trei milioane de coroane în împrumuturi, acesta fu începutul ruinei sale. În timpul războiului, nu mai avu lucrători, nici explozibil. O mină a vândut-o francezilor şi, vorbindu-ne de această despărţire, nababul oftează:
-         Aurul e ca o femeie frumoasa pe care o iubeşti: umbli după ea până te sleeşte şi cazi.
În anul 1933 Alexe Pocol era un om ruinat. Dar era încă un om optimist:
 “  La despărţire, convins, ne invită :
— Vă rog să veniţi la inaugurare, când voi găsi din nou aur.
Şi dansul e sigur că acest eveniment se va produce foarte curând...
— Cât v’ar trebui, ca să reîncepeţi o exploatare intensă ?
— Numai vre-o 12 milioane.
— Ei bine, noroc bun şi aur mult !
— Noroc bun... Dar să veniţi la inaugurare , când voi găsi iar aur, că mă supăr...

Sursa: articolul “ La un magnat al aurului românesc” – semnat Al. Bogdan – apărut în numărul din 31 august 1933 al “Realităţii ilustrate” – răsfoit în Biblioteca Centrală Universitară “Lucian Blaga” Cluj-Napoca
deieri-deazi.blogspot.com

sâmbătă, 28 iunie 2014

Un banc...



Vine Ion acasă de la oraş şi zice către Maria, hotărît:
- Marie, stinge lumina, trage perdelele şi în pat iute.
- Mă Ioane, da' mai am de lucru.
- Dac-am zis, am zis!
Vede Maria că n-are încotro, se conformeaza. Se pune şi Ion în pat, trage plapuma peste ei şi zice:
- No, acum Marie, să-ţi arăt ce ceas cu fosfor mi-am cumpărat!

O societate bolnava


Vazand cat de jos a ajuns politica romaneasca, implicit societatea romaneasca, am recapitulat in memorie societatea din anul 1966 anul angajarii mele, cuprinsa din cei care au apucat regimul burghez trecut.
Cand m-am angajat am prins generatia  anilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial, o societate cosmopolita in plin comunism, dupa stalinism. Nu fac o emblema din  ocupatia germana dar, oamenii spuneau soptit, cum ca in aceea societate au trait cel mai bine, nemtii fiind de o corectitudine riguroasa.  
In primul rand salariatii rafinariei aveau salarii multumitoare, dublate de Craciun si Pasti. De aceste 2 sarbatori toti membrii familiilor tuturor salariatilor, care cuprindeau in afara de parinti si 7-8-9 copii primeau imbracaminte si incaltaminte, din cap pana in picioare.
De Craciun si de Pasti primeau fiecare familie cate un porc si un miel.
Sa nu realuati ca alta data teoria ca, nemtii aveau nevoie de  salariati si de aceea erau generosi ca, nu erau din banii lor. Aceasta teorie a cazut, dovada fiind devalizarea tarii de acum.
Nemtii erau corecti dar, cereau munca.
Imi povestea un  domn trecut de 70 de ani ca, in anul 1942 cand  el avea putin peste 14 ani locuind intr-un  sat  dintre  Bucuresti si Ploiesti, oamenii de acolo au fost luati voluntar printre care si el,  la Boboc langa Buzau, pentru a  consolida si construi calea ferata. El se mira si la varsta senecturii de ofiterii nemti care obligau si pe el un copil de  14 ani, sa munceasca cu aceeasi forta ca barbatii de 30-35 de ani la o munca asa de grea ca,  manevrarea pentru instalare a traverselor.
Munceau toti fara nici o pauza 7 zile din 7 si munca fiind de zi lumina.
Bietul de el cu toate ca era  pazit, a fugit intr-o noapte pe linia ferata spre Ploiesti pe jos. A ajuns pana la urrma acasa,  dupa ce a mers noaptea si a dormit ziua. Somn binecuvantat caci, nu avusese parte de somnul necesar pana atunci. Asta era disciplina si  munca pentru nemti. Apoi a facut 4 ani scoala profesionala auto, la  Firma Skoda, patronata tot de nemti.
Poate Germania  nu inainta asa de  repede  fara  coruptie dupa razboi daca, nu avea pentru 5 ani o administratie  americana si in Japonia o administratie engleza. Plus Planul Marchal,  plan refuzat pentru Romania de catre Stalin.
Cred ca si la noi dupa 1989, se impunea o administratie   ferma, mai potrivita  FIIND CEA GERMANA.
NU PUTEA ACEASTA MAFIE DE CEA MAI JOASA SPETA, SA PUNA MANA PE PUTERE SI O CONSOLIDARE IN ASA FEL, INCAT SA NU MAI POATA FII DATA JOS, NICI IN ZECI DE ANI.
Romania fiind tinuta prizoniera, pana la noi evenimente care,  se vor a fi  de catifea.
Odata cu schimbarea Matrafoxatului de la Cotroceni nu se va schimba  decat mutra ocupantului, dar coruptia instalata  mai ales in Justitie va continua poate, zeci de ani.
Eu v-am mai spus ca am citit mult despre Mafia Americana dar, intre ei si  ai nostrii este o diferenta de la CER la PAMANT. AI NOSTRII SE DISTRUG SI NE DISTRUG DAR, IN MOD VICLEAN  PULVERIZAND  VENIN INCOLOR.
ORICAT AM FI DE DEMOCRATI, NU SE VEDE O SCHIMBARE LINA, DE CATIFEA, DE BUNAVOIE. Vedeti cum  se tin de putere de frica, cu ghearele ca de vulturi si cu toata fiinta lor.
Pentru societatea in putrefactie  de vina sunt chiar  occidentalii, care au  avut interes sa fure bogatiile noastre si sa mentina aici o stare conflictuala permanenta prin neluarea in seama a votului nostru, o gasca de infractori in frunte cu Matrafoxatul de la Cotroceni, tinandu-se unii de altii, pentru a amana executia de toate felurile si din toate pozitiile, asa cum merita. Dar vorba romaneasca, de ce fugi  pana la urma tot nu scapi.
Ocolesti cacatul , pana la urma tot calci in el.
Asa cum ne spuneam noi  generatia dinainte de 1989,  ca am vrea sa traim numai o ora  dupa ce, nu va mai fi Ceausescu, acum  gandesc la fel si  ma rog sa apuc ziua cand nu va mai fi Matrafoxatul  de la Cotroceni, CU TOATA  CARACATITA DE CORUPTI IMPUSA NOUA ROMANILOR SI ROMANIEI, DE UE ARUNCANDU-NE IN URMA CU 70 DE ANI. 

Campionat mondial



România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Pentru că tot suntem în perioada Campionatului Mondial de Fotbal, nu puteam să nu caut relatari din presa interbelică despre prezența “echipei de foot-ball” a României la primul campionat mondial – organizat de Uruguay – care a avut loc la Montevideo între 13 și 30 iulie 1930. Am găsit două articole în săptămânalul “Realitatea ilustrată” (numerele din 27 iulie si 14 august 1930) semnate O. Kendler.
Nu o să vă plictisesc foarte mult cu "introducerea”. Vreau doar să vă spun că în anul 1930 deplasarea la un astfel de eveniment – pe continentul sudamerican – a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut o lungă călătorie cu trenul (clasa a II-a) urmată de una de 14 zile cu vaporul Conteverde  împreună cu jucătorii celorlalte echipe europene participante (Franța, Iugoslavia și Belgia). Și o sa mai adaug că România – considerată outsider -  a obținut o victorie nesperată în primul meci cu reprezentativa statului Peru și că… la întoarcerea în țară a fost așteptată la gară de o mare de oameni. 
Să “ascultăm” așadar interesantele relatări “la cald” ale reporterului interbelic:

Realitatea ilustrata 1930

 Mai marii foot-ballului mondial, întruniţi anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiţia de tennis a cupei Davis, au înfiinţat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuţi, nu prezintă greutăţi, — în foot-ball, situaţia are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg şi rezerve şi o legiune interminabilă de oficiali dornici de petrecere amuzantă. În plus, competiţia de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de foot-ball întruneşte laolaltă, într’un singur oraş, toate naţiunile cari participă.

Echipa Romaniei care a invins Peru 1930
Reprezentativa României care a obținut  
primul succes  la Montevideo 
 Notat cu X Steainer căruia  i s-a fracturat 
 piciorul în  cursul jocului
( "Realitatea ilustrată - 24 iulie 1930" )
Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte trei ţări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenţi, într’o epocă în care dintre toţi europenii numai ţara noastră îşi dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiţii seducătoare.Din echipă fac parte jucătorii cari au câştigat cu 8—1, la Bucureşti, împotriva Greciei. Este cea mai bună formaţie pe care poate alinia România. Noi am făcut, în trecut ,tot în acest loc, rezerve în privinţa deplasării. Faţă însă de selecţionarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri şi combinaţiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă.

Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atenţiuni deosebite. Tragerea la sorţi nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru şi Uruguay, campioana olimpică pe 1924 şi 1928. Matchurile au fost fixate pentru Luni 14 şi Marţi 22 Iulie.
De bună seamă, că Român ia a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorităţii indiscutabile, faţă de „Balcanicii” cari nu-şi legitimau existenţa pe teren decât din dorinţa de-a face o plimbare cu vaporul.
Desfăşurarea ostilităţilor a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România îşi adjudecă matchul cu 3-1, şi ia prima victorie din seria care face parte.
Au marcat Covaci, Deşiu şi Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturand chiar piciorul unui jucător român.
(“ Realitatea ilustrată” – 24 iulie 1930)

 

Realitatea ilustrata 1930

Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball dela Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului.
Intre cele patrusprezece ţări participante au fost numai patru naţiuni europene, între care şi România. Ţara noastră a făcut o impresie bună. A reuşit, în primul match, frumoasa performanţă de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat, un moment atenţia lumii soccerului, asupra echipei româneşti făcând să fie aşteptat cu nerăbdare matchul său împtriva uruguayenilor, mai ales că aceştia deabia învinseseră pe peruvieni 1—0.
Stadionul din Montevideo
 în timpul marchului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - martie 1931)
Matchul s’a terminat cu Victoria Uruguayului (4—0). Faptul este uşor explicabil. Românii au intrat îni arenă oarecum intimidaţi. Jucau pentru prima oara, în faţa unei  masse de o sută de mii de spectatori, exuberanţi şi gălăgioşi, cari toţi erau de partea concetăţenilor lor. Şi uruguayenii au profitat şi au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noştri s’au acomodat mediului. In repriza doua revenit, au dominat, dar de ambele părţi nu s’a mai marcat nimic.
Dintre celelalte ţări europene Franţa şi Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parţial, nu li s’ar fi pus în cale.
Finala a pus în faţă pe vechii rivali Uruguay şi Argentina. Se ştie că la ultima olympiadă tot aceste două ţări au ajuns în finală, şi că supremaţia dintre ele s’a tranşat atunci după două matchuri, Uruguay reuşind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferenţă. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1 , uruguayenii au refăcut terenul şi au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată in totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactic şi mai ales o technică uimitoare; sunt adevăraţi artişti ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. 
Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiuTelegramele sosite arată că in repriza doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria.La match au asistat peste o sută de mii de persoane. (Arena nu poate cuprinde mai mulţi). In ziua în tâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând şedinţa, pentru ca deputaţii să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele ¡şi automobilele au adus o mulţime de spectatori.
Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulţime a atacat consulatul uruguayan, şi poliţia nu a putut-o împrăştia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile !) din colonia uruguayană au avut proasta inspiraţie să parcurgă stradele cu un steag Uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.
Deşi competiţiunea a avut success sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari ţări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului dela Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Ţările centrale (Austria, Ungaria şi Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia şi Spania n ’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat şi cele două ţări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptatea.

După ştirile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, aşa încât expediţia română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre.
Aşa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naştere la un conflict ...diplomatic. In orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nici când campionate internaţionale.”
(“Realitatea ilustrată” – 14 august 1930)

Lotul României la CM 1930:

Samuel Zauber (portar); Ion Lăpuşneanu (portar); Ştefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deşu; Alfred Eisenbeisser;  Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky ; Corneliu Robe ;Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subăşeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.


Surse: articolele din revista “Realitatea ilustrată” (numerele din 27 iulie și 14 august 1930) semnate O. Kendler răsfoite în Biblioteca Centrală Universitară "Lucian Blaga" Cluj-Napoca
deieri-deazi.blogspot.com